Car frumos cu patru boi

Victor Teleucă, 1990:

(Partea I)

«Ecce lingua! 
Iată limba!

E o parafraza a ceea ce stim din religie, ECCE HOMO!, expresie apartinand lui Pilat din Pont. A pronuntat-o atunci cand l-a prezsentat pe Hristos multimii infuriate. Iisus purta pe cap o cununa de spini, iar in mana, drept sceptru – o trestie. Ecce homo vine din latina si inseamna IATA OMUL!

In orele lungi de iarna, pana in ziua, facand coada la lapte, apoi paine, din multimea adunata, nu o data, cate un disperat, striga isteric:
- Limba ne-a trebuit?

In aceeasi limba se vorbea despre aceeasi limba ca nu avem nevoie de ea. Si de fiecare data imi veneau in memorie cuvintele lui Pilat cand l-a adus pe Iisus in fata preotimii sa-l judece. Limba tot a fost judecata, rastignita pe cruce, murea, dar peste noapte invia si oamenii, dimineata, dandu-si binete, poate ca nici nu se gandeau la faptul ca BUNA DIMINEATA insemna ceva mai mult, mai plin de taina, adica:
- Limba a inviat!
Iar raspunsul ce urma:
- Adevarat a inviat!
Era limba noastra de toate zilele si toate noptile. (…)

Adica limba, acest Hristos al natiunii noastre, care s-a jertfit pentru mantuirea noastra cu ranile spinilor pe frunte. In acele ore lungi ma gandeam nu o data ca prea mult am vorbit despre limba, cu trebuinta si fara trebuinta. Poeziile noastre despre limba de-a lungul anilor erau intampinate la seratele literare cu nadejde, entuziasm si bucurie. Limba devenise un Mesia al nostru, Mantuitorul, salvatorul. Limba chemase Marea Adunare Nationala si, deodata… prabusirea in gol, in marea criza economica. Si limba din Mantuitor s-a pomenit tap ispasitor pentru cele intamplate. Parca de la limba s-ar fi inceput toate relele. Si la noi, si in celelalte republici unionale, in afara de Rusia, dezghetul total a cuprins si sfera limbii. Doar situatia deplorabila din Rusia si celelalte tari din fostul lagar socialist nimanui nu i-a trecut prin cap sa i-o atribuie limbii.

Multe din necazurile noastre se trag de pe urma politizarii limbii. A implica limba in politica e ca si cum ai implica soarele in politica. Doar sorele ii incalzeste pe toti: si pe cei buni, si pe cei rai.

Cu multi ani in urma, participasem la o serata literara in sala de conferinte a fostei biblioteci «Krupskaia», azi Biblioteca Nationala. Erau prezenti mai multi scriitori. Printre ei, Costenco si Istru. Eu, fiind cel mai tanar, am fost nevoit sa prezidez sedinta. Era prin 1963-1964. Cum era obiceiul, se citeau versuri in doua limbi. Costenco, intors din Siberia, era consultant la Uniunea Scriitorilor, i-am anuntat iesirea la microfon si sala a aplaudat prelung si furtunos. Printre poeziile citite a fost si poezia lui despre limba, poezie intampinata din nou cu aplauze. Costenco, intorcandu-se de la microfon, se apropie de mine si-mi spune:
- Citeste-o si tu pe a ta! Sa stie lumea ca avem si noi o limba.

Dupa ce mi-am facut datoria in fata microfonului, in prezidiu a venit o scrisorica. Ne scria cineva din sala. De fiecare data veneau biletele din sala. Era solicitat un poet sau altul sa mai citeasca ceva ori o anumita poezie care avea priza la ascultatori. Eu am citit biletelul in fata microfonului. Unul din cei prezenti in sala intreba poetii pentru cine scriu in aceasta limba care peste douazeci-treizeci de ani va fi pe cale de disparitie.

Necunoscutul scria intr-o limba perfecta si la urma consemna:
- Nu mai are nici un rost. Nu suntem o limba mare. Ma gandesc si eu cu duiosie la limba noastra, da, e frumoasa, dar frumoasa ca romanta «Car frumos cu patru boi».

Dupa ce am citit biletelul, prin sala a trecut un murmur si de mirare, si de revolta. Ion Vasilencu, care sedea in primele randuri, masiv cum era, s-a ridicat si potoli sala cu o intrebare:
- Cine e dobitocul care a scris biletelul?! Sa se scoale in picioare!

A urmat o tacere mormantala. Faptasul nu a avut taria sa se ridice si sa spuna ca el l-a scris. Vasilencu a umblat cu privirea prin sala ca un proiector cu lumina-i albastra prin noapte pe apele teritoriale ale marii, dar nu gasi punctul de sprijin, de care ar fi putut sa se agate. A mai repetat inca o data «Cine?» si a vrut sa se aseze pe scaun. In timpul acesta, Argentina Josu, care se afla alaturi de Ion Vasilencu, a ridicat mana, vrand sa spuna ceva. Dar ce anume? Un al doilea murmur trecu prin sala. Inseamna ca ea scrisese biletelul. Ion Vasilencu, naucit, tuna cu vocea lui de barbat puternic:
- Tu?
- Eu, zise Argentina Josu. Imi cer iertare, daca doriti, eu as canta «Car frumos cu patru boi».

Dar atunci nu era de cantec. Toti s-au imprastiat. Poetii au parasit ultimii sala. S-a format un gol in care ramanea intrebarea:
- Cine? De ce?

Cu multi ani mai tarziu, participam la o «Luminita» la Orhei. O sala frumos amenajata, cu masute mici. Pe fiecare masuta era cate o floare. Oamenii au venit sa asculte cuvantul scriitorilor. De acu nu mai erau numai cele doua poezii despre limba – a lui Costenco si a mea. Erau o multime de poezii frumoase si proaspete, si diferite, care mangaiau auzul si inima omului. Au fost date citirii poezii inchinate limbii.

Dupa sfarsitul sezatorii, ne-am ocupat locurile rezervate astfel ca sa nu fim singuri. Pe mine m-a invitat un barbat in varsta, bine imbracat, cu vorba corecta, ceea ce m-a facut sa cred ca e invatator. S-a numit, dar nu a spus cine este. Alaturi statea un tanar, care i-ar fi putut fi un fost elev. S-a turnat in pahare, s-au inlantuit toasturile pana cand fiecare masuta deveni o insula autonoma care nu mai avea nimic comun cu celelate. Tanarul tacea solemn fara sa puna vreo intrebare. Eu, totusi, l-am intrebat ce impresie a produs asupra lui serata. Tanarul nu a asteptat intrebarea mea, a privit vinovat parca de ceva, spre barbatul care ma invitase si stranse din umeri, fara sa spuna ceva. Barbatul imi spuse scurt:

- Nu ne stie limba si… si nici nu e nevoie s-o stie.

Tacu o clipa si parca isi reamintea ceva, adaugand:
- Cum a spus cronicarul, noi suntem sub vremi…

M-am bucurat mult ca am cu cine schimba o vorba si de alta natura decat a repovesti anecdote rasuflate si de prost gust. Omul cunostea cronicarii. In orice caz, dadea semne de om cu stiinta de carte. A urmat o pauza grea. O mana necunoscuta goni cuvintele din microspatiul nostru si golul trebuia, se cerea umplut cu ceva. Si barbatul a incercat sa-l umple:

- Despre ce vorbeam noi? Da, despre serata. Frumoasa, de altfel, daca nu erau… poeziile acestea despre limba. Dar dumneata nu te supara. Nu o singura data te aud la radio cu aceasta poezie pe care ai citit-o si aici.

- Ii proasta, am zis eu, si a rosit tocmai si farfuria din fata mea.

- Nu, zise barbatul, eu nu vorbesc ca poezia e buna sau rea. Si de data aceasta mi-a fost mila…

- De ce mila? l-am intrebat. Simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare si nu stiam de ce. De ce, de cine ti-e mila?

- De… dumneata.

Am rosit din nou, dar de data aceasta s-a facut rosie nu numai farfuria din fata mea, dar si fata de masa. Am simtit ca se prabuseste pamantul sub mine. Pana acum imi fugea de sub picioare.

- Nu te supara, facu din nou omul, mi-a fost mila nu numai de dumneata, dar si de toti ceilalti cu poeziile despre limba. A scris o poezie Mateevici, si-i destul.

- A scris si Sion.

- Si Sion? Care Sion? E un autor nou? Nu-l cunosc. Ce fel de poezie?

- «Mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim…»

- Da, intr-adevar, este o asemenea poezie, dar nu stiam ca Sion a scris-o. Poezia asta, parca, e mai de demult, nu-i de azi, fiindca eu am mai auzit-o cu mult mai de mult. E scrisa pana la Mateevici, ori dupa?

- Pana, dar explica-mi de ce ti-a fost mila de noi.

- Imi pare rau. Oameni cu studii si fara simtul vremii. De ce cersiti o limba fara nici o perspectiva cat de cat. Ce prezinta o limba frumoasa chiar, cum e a noastra, in ansamblul limbilor mai raspandite pe glob? Cati insi vorbesc aceasta limba? Doua milioane jumatate – trei?

- De ce numai trei? mi-a tasnit intrebarea printre dinti.

- Fie, nu trei, dar douazeci si trei, ori si cinci, nu-i tot atata? Are vreo influenta limba noastra asupra cuiva, este printre cele patru sau cinci limbi in care se vorbeste oficial la Natiunile Unite? Chiar si din acelea, doua nu mai prezinta cine stie ce mare interes pentru lume. Stii care sunt aceste doua limbi, nu trebuie sa ti le spun. Astazi hotarasc soarta lumii numai doua limbi din cele doua mii si ceva, care sunt pe pamant, rusa si engleza, poate si chineza, dar aceea nu e limba a culturii si stiintei, e mai mult limba fortelor oarbe.

Probabil, ma foiam pe scaunul meu. Imi venea sa ma scol si s-o iau la fuga unde m-or duce ochii, sa agasesc o masina de ocazie si sa ajung mai repede la Chisinau, sa scap de teroarea acestui om. Ceea ce mai puteam face, era sa iau masuta cu sticle si bucate si sa i-o pun in cap, dar pe langa aceste doua forte mai era si a treia, care imi poruncea sa stau pe loc si sa-l ascult ce dorea el anume de la mine.

- Stai, zise omul, parca citindu-mi gandurile, nu incerca sa-ti face de treaba undeva, ca sa nu te mai intorci, in cazul acesta m-as apropia de alt coleg al dumitale si as incerca sa-i spun acelasi lucru, dar nu mi-ar mai ajunge timp. Si-apoi, pe dumneata, ca scriitor, ar trebui sa te intereseze parerea unui tip ca mine, care nu gandeste stereotip ca ceilalti, desi multi imi impartasesc parerile. Unde mai gasesti unul ca mine? Nu gasesti. O singura data in viata iti surade norocul sa te poti intalni cu un timp atat de original ca mine. Eu am facut matematicile, stiu ca doi si cu doi fac patru, pentru dumneata pot face si patru, dar patru ar fi o rutina, pentru dumneata conteaza metafora, aceasta cuprinde necuprinsul, doi si cu doi poate conduce la ideea ca fac mai mult decat patru, ori nu fac nimic. E cu totul alta mancare de peste.

Tanarul de alaturi era foarte atent la cele ce spunea barbatul mai in varsta, dar demostra o atentie falsa, caci el nu cunostea ori cunostea prea prost limba ca sa priceapa ce spune vecinul lui, iar acesta le turna unele peste altele, de parca gasise in mine unicul om caruia trebuia sa i le toarne pe toate, parca de mine depindea soarta lui de mai departe. Am cascat gura sa-i reprosez ceva, dar el m-a oprit:

- Nu-mi poti imputa faptul ca nu-mi cunosc limba, ori ca nu port o anumita dragoste fata de ea. O cunosc si o iubesc, dar altfel. Limba noastra este foarte frumoasa, frumoasa ca romanta pe care o stim cu totii si la auzul careia simtim un nod sarat in gat, lacrima.

- Ce fel de romanta?

- «Car frumos cu patru boi». Poate nici nu stii, nu-ti dai seama, de fapt, ar trebui, cat de frumoasa este, dar e o romanta si, ca o romanta, nu vorbeste despre altceva decat despre ceva trecut, despre ceva ce, daca mai este, apoi e pe cale de trecere. E ca in «La steaua care-a rasarit», numai ca invers, la steaua care apune acum, ori e pe cale sa apuna, desi ea a apus de mult. Se mai vede, lumineaza, dar lumina, sfarsindu-i-se pe drum, lumineaza, venind spre noi cu sfarsitul luminii ei. Stia Eminescu pe atunci care este viteza luminii? Stia, desigur, dar el o facea nu prin stiinta, ci prin intuitie. Eminescu nu scria poeziile ca voi, el le visa si ele prindeau viata prin felul lui de a visa.»

(Partea II)

« Deodata mi se straluminase mintea. Gasisem doua capete ale aceluiasi fir. Le-am pus cap la cap, da, ele erau in acelasi fir. «Car frumos cu patru boi» de la serata ceea de pomina de la biblioteca si acest «Car frumos cu patru boi de aici. Au vreo legatura? Ce coincidenta! El vorbea cu atat patos, incat se facuse rosu ca racul. Toata vremea transpira si umbla cu batista uda leorca ba pe fata, ba pe dupa gat. Se pregatise sa ma atace cu o noua tirada, dar l-am oprit:

- Spune-mi, pe unde erai prin 1963-1964, primavara sau toamna?

Incepuse sa scotoceasca prin memorie unde era in acele timpuri.
- Dar de ce ma intrebi?

- Aceeasi romanta «Car frumos cu patru boi» am mai auzit-o candva, prin 1963-1964.

- Puteai s-o auzi. Romanta nu e de azi, de ieri.

- Da, dar acela, ca si dumneata, vroia sa ne convinga ca limba noastra e frumoasa, dar frumoasa ca romanta cu pricina. Asta a fost la localul bibliotecii «Krupskaia».

- Intocmai. Ideea este a mea. Dar in ce imprejurari a avut loc cazul?

- La o serata literara. Cineva ne-a trimis un biletel din sala in care… N-ai fost dumneata acela?

- Exclus. Nu am trimis nimanui vreun biletel cu un asemena continut. S-apoi, prin 1963-1964 faceam aspirantura la Moscova. Acolo m-am facut doba de carte. Acolo l-am studiat pe Eminescu, pe… (si-mi numi un sir de filosofi). Din cauza lor n-am mai terminat aspirantura. M-am casatorit si rusoaica a venit din Moscova cu mine la Orhei. Mi-a nascut doi feciori, pe unul il vezi aici, cu noi, altul e la Moscova. Nu stiu limba, i-am dat la scoala rusa, apoi scoala medie au facut-o la Moscova, invata la Institutul de Relatii Internationale. Unul din fratii sotiei e un mare demnitar. El, desigur, a pus totul la cale. Baietii sunt destepti, asa ca restul vietii o sa-l petreaca in strainatate. Asa ca limba noastra…

- Dar unde esti dumneata? l-am intrebat.

- Mai conteaza? Locuiesc aici, nu departe. Nu ma poti socoti de nepatriot. Am avut toate sansele sa raman la Moscova. Rudele sotiei chiar imi imputau ca m-am casatorit ca sa raman acolo. Eu doar si matematicile leam facut tot acolo, la universitate. Pana la urma, s-au convins ca lucrurile nu stau tocmai asa. M-am intors in Moldova, mi s-a dat de lucru la Orhei si acum stau singur cuc cu sotia, dar, in schimb, in fiecare dimineata il salut pe Vasile Lupu din curtea bisericii. El ma saluta bucuros si in fiecare dimineata ma intreaba daca nu plec undeva. Unde ar fi sa plec? Stii cum a zis Eminescu: «Iar noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem».

- Si rusoaica nu vrea sa plece de aici?

- Ca sa vezi, vorba lui Druta, ca la toti rusii, i-a placut aici. Unde mai gasesti asa ceva ca la noi? Ar putea trai la Moscova, are unde, dar ea stie ca eu de aici nu ma mut, cum nu se muta muntii Carpati din loc. Eu sunt omul locului.

Deodata cineva batu cu furculita intr-un pahar si ceru putina atentie. Apoi se adresa nu stiu cui sa cante romanta «Car frumos cu patru boi». Pana la urma, acel cineva era noul meu cunoscut, desi nu-i stiam numele, in privinta numelor eu sunt uituc. Nu le tin minte niciodata.

- Ei, vezi? imi zise omul.

Isi sterse din nou fata stralucinda de sudoare si incepu sa cante cu voce de bas, leganata. Odata cu unduirea frumoasei muzici si potrivirii cuvintelor parca vedeam si auzeam cum scartaie carul. Omul isi alesese un punct pe peretele din fata, probabil, sa nu uite textul, si canta:

«Scartaie din osii carul
Si in snopii lui de grau,
Sta proptit in furca tata,
Ingropat pana la brau,
Si-ntr-un lan cu maturi line,
Vantul fasaie prin foi,
Ce n-as da sa fiu cu tine,
Car frumos cu patru boi!»

N-am inteles, cand canta versul «Tot mai sfant imi vad icoana unui car cu patru boi», ori transpirase, ori plangea de-a binelea, ca pe fata i se prelingeau stropi grei ce ii cadeau in paharul pe care il tinea cu mainile amandoua, parca sa nu-l scape jos. Cand termina de cantat romanta, facu semn cu mana ca mai are ceva de spus, ridica paharul si zise:

- Iar acum, in loc de vin, sa ne bem propriile noastre lacrimi.
- Un artist! a spus cineva din urma noastra.
- Intocmai, zise omul. Ce ne-a ramas sa fim, decat artisti, si-si inghiti vinul ramas pe fundul paharului. Lua sticla de pe masa, isi mai turna o jumatate de pahar si-i spuse feciorului, care statea cu gura cascata, impresionat de romanta cantata de taica-sau:

- Bea, ma!
- Sto, papa?
- Bea macar moldoveneste, daca n-ai invatat limba bunicilor de aici. Vidisi, vse piut za papu.

Tanarul isi sorbi paharul, in ochi ii licari o flacaruie de indoiala. Nu stia daca s-a baut in cinstea lui taica-sau ori pentru romanta interpretata cu atatea emotii.

Peste cativa ani l-am intalnit la Orhei. Intr-un magazin. Mi-a spus din fuga ca baietii lui lucreaza in strainatate. Unul in Anglia si celalalt – in Suedia. Si, totusi, cine era acel om ciudat, nu ca toti ceilalti?

Atat istoria cu romanta si limba, cat si autorul acestei comparatii nu s-a lasat refulata in uitarea subconstientului meu, ori poate ca s-a lasat, dar rabufneste din cand in cand, cautand o clarificare? Si m-am gandit nu o data daca nu e o tragedie a noastra, tipica, cand omul incearca sa fuga de ai lui, ca, pana la urma, sa nu poata fugi de sine, care este, in fond, unul si acelasi lucru?

Romanta asta am analizat-o si am descusut-o, i-am cercat toate sensurile posibile, dar, mai ales, cele imposibile, si nu i-am putut da de capat. M-am simtit insultat si injosit cand el mi-a declarat ca limba noastra nu-i decat romanta carul cu boi, intr-un sfarsit zbuciumat de secole si milenii. Si de multe ori cadeam de acord.

Da, limba noastra e romanta acelui «Car frumos cu patru boi», care ne-a adus pana aici pe drumurile desfundate ale istoriei. Pe la rascruci si cotituri, cei care nu s-au putu urca in el, ramasi au fost. Curentii i-au dus spre alte taramuri si au uitat limba in favoarea altor limbi, dar ei au ramas straini pe tarmuri straine si nu s-au mai putut intoarce de unde au plecat, si cine mai are nevoie de omul care s-a dezis de limba lui mare sau mica? Acestea sunt oameni fara trecut, pentru ca s-au dezis de el, si fara viitor, pentru ca au vrut alt viitor decat cel care li s-ar fi cuvenit. Dar…

De cate ori vin acasa, in Triunghiul Ocnitei, ma duc cu frate-meu noaptea pe malul unui iaz departat de luminile si zgomotul satului. Fratele isi arunca firele lui de nailon cu carlige si nada in carlige, iar eu caut in brat de iarba cosita, ma culc pe el si ma gandesc la carul nostru mioritic, cel cu care am venit pe drumurile desfundate ale istoriei. El ne-a adus pana aici, pe un deal la fel de mioritic ca si destinul nostru, ne-a pus sa coboram in prezent, ca maine sa pornim din nou pe acelasi drum hopuros.

Si acest «car frumos cu patru boi» dispare pe un timp. Ma inspaimanta ca poate disparea pentru totdeauna si, cu sufletul la gura, lungit pe bratul de fan, sub cerul de vara in tacerea si linistea campului, deodata aud cum scartaie carul si il vad cum apare pe bolta, cu oistea inainte, urcandu-se tot mai sus si mai sus, prefacut in Constelatia Carului Mare, sa-l vada toata lumea si noi toti, ca este, ca el nu are chip sa nu fie, si atunci, de emotii, simt un nod sarat in gat, locul pana unde ajung lacrimile mele de emotie si de bucurie ca, totusi, noi suntem.

Inchid ochii si il aud cum scartaie, si eu adorm in scartaitul lui. Scartaie neuns, greu de osemintele milenarilor mei stramosi, care l-au injghebat si s-au pornit cu el spre noi. Si in somnul acesta al meu, fericit ca sunt acasa, aud cum cineva – din strafundurile spiritului meu contradictoriu si neimpacat cu nimeni, decat cu acest car frumos cu patru boi – canta, si cand ajunge la versul «Tot mai sfanta vad icoana unui car cu patru boi», lacrimeaza. Lacrimile ii curg intr-o cana de lut si el isi bea, cantand si plangand, lacrimile intru sanatatea acestui «car frumos cu patru boi», care este limba mea si a stramosilor mei dintotdeauna, limba romana, in care azi invata copiii si nepotii nostri.

Candva, in treacat, am mai abordat aceasta tema si nu m-as fi intors, daca nu-l intalneam pe acel ciudat barbat de altadata, care a vrut sa ma convinga ca limba noastra e veche si depasita si ca e frumoasa ca romanta «Car frumos cu patru boi». L-am intalnit in autobuzul de Orhei. Am nimerit in locuri alaturi. Nu mai era cel de altadata. Slabit si imbatranit. L-am ntrebat ce mai face, pe unde e frumoasa lui rusoaica, unde i-s feciorii? M-a privit cu o privire dojenitoare, de parca eu i-as fi fost vinovat de ceva:

- Ei, dragul meu, rusoaica mea a murit in strainatate. A plecat la feciori. Nu le-a reusit sa fie impreuna. Unul se afla in Italia, si altul – in Anglia. Nu mai au nimic nici cu Rusia, nici cu Moldova, poate, doar uneori, le vine cate o adiere de ceva necunoscut, fara sa vrea, un ceva atavic vine din adancuri, spre suprafata vietii lor. Sunt doriti unul de celalalt si, cand avem clipa sa ne intalnim, tragem in cinstea intalnirii cate o betie zdravana. Cel mic e sentimental ca mine, cel mare e leit maica-sa. De bucuria intalnirii cel mic plange, cel mare injura. Cel mic plange, nu stiu daca ai sa ma crezi, moldoveneste, iar cel mare injura ruseste. Altfel, o duc bine.

L-am intrebat pe cine mai are la Orhei.

- Am o verisoara. I-am lasat apartamentul. Nu ma pot aciua nicaieri. La cel din Italia e prea cald, la cel din Anglia e prea frig pentru mine. Si, mai ales, negura ceea nordica imi roade sufletul pe dinauntru. Le-am spus cand am sa mor, sa ma aduca aici, acasa, dar pe urma m-am razgandit. De ce sa ma aduca ei acasa, nu-i destul ca sotia mea a murit prin straini, sa mai mor si eu? Trebuie cumva sa fac sa mor acasa.

- Dar cum e cu romanta aceea si cu limba?

- A-a! «Car frumos cu patru boi»! Am impresia ca numai eu, unul, imi pot imagina ce inseamna sa te afli in lumea care vorbeste o cu totul alta limba.

Era obosit de pe drum si a adormit bustean. S-a trezit tocmai la Orhei. La despartire, mi-a spus pe un ton sugubat.

- Ma duc sa ma prezint.
- Cui sa te prezinti? La politie?
- Nu.
- Dar cui?
- Lui Vasile Lupu. Sa-i spun ca m-am intors.»