Poezia Lacul, publicata la 1 septembrie 1876 in revista Convorbiri literare, alaturi de Melancolie, Craiasa din povesti, Dorinta, se incadreaza in creatile erotice idilice, in care predomina natura cu cunoscutele ei elemente specifice eminescene – lacul, codrul, izvorul, luna etc.
Lirica erotica eminesteana imbina sentimentul dragostei pentru finta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii, starea sufleteasca ia nastere, se impliniste sau se comsuma intr-un decor mirific, de basm, sau intr-un cadru dezolant, mohorat, in functie de natura sentimentelor exprimate.
Poezia are ca titlu numele unuia dintre elementele cadrului natural, lacul, deoarece imaginea acestuia predomina in peisaj, in raport cu celelalte elemente: trestiile, barca, luna, vantul etc.
Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru o iubire ideala, cu o poveste de dragoste imaginata intr-un cadru natural rustic, cu care se contopeste trairea interioara a eului liric.
Eul liric se confeseaza, este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite, natura participa la trairile eului liric, lacul este personificat, devine martor la iubirea poetului, contribuie la atmosfera de vraja, poezia incepe si se incheie simetric cu imaginea lacului, care in final isi pierde din stralucire traind alaturi de poet suferinta si tristetea.
Continutul poeziei. Poezia “Lacul” este alcatuita din cinci strofe a cate patru versuri sau din cinci catrene, organizate gradat ca stare sufleteasca, de la speranta implinirii iubirii pana la tristetea sfasietoare din final. Compozitional, poezia poate fi structurata pe doua planuri, unul real, exterior care cuprinde tabloul descriptiv al naturii si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii absolute.
Strofa intai descrie cadrul naturii, decorul in care eul liric va exprima dorinta arzatoare de a simti in profunzime sentimentul de iubire absoluta. Imaginea vizuala, construita prin epitete cromatice, a lacului “albastru”, incarcat de “nuferi galbeni”, este la inceput statica apoi creste in dinamism, in miscare, umanizandu-se, deoarece tresare emotional “in cercuri albe”. Tabloul naturii anticipeaza, astfel, emotia poetului in asteptarea nerabdatoare a iubitei.
Strofa a doua compune spatial interior al trairii, al visarii eului liric la iubirea ideala. Motivul asteptarii este relevat prin verbe ce exprima nesiguranta, incertitudinea “parca-ascult”, “parc-astept”, stare accentuata si de repetitia acestora. Nerabdarea indragostitului de a-si intalni iubita este exprimata inca din primul vers: “Si eu trec de-a lung de maluri”. Folosirea verbelor la conjunctiv sugereaza speranta, visul de implinire a iubirii, posibila fericire fiind vizualizata prin gesturile tandre, mangaietoare: “sa rasara”, “sa-mi cada”. Eventualitatea implinirii visului de iubire este in concordanta cu posibilul cuplu, realizat de poet prin doua pronume personale, “eu” si “ea”, care sugereaza, pe de o parte, confesiunea poetului, iar pe de alta parte, unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, asadar, “ea”, unica, singura care ar putea sa-l faca fericit.
Strofele a treia si a patra imagineaza, in continuare, eventuala poveste de iubire, idila, care se manifesta ca un ritual incarcat de emotia posibilei intalniri: “Sa sarim in luntrea mica / Inganati de glas de ape, / Si sa scap din mana carma, / Si lopetile sa-mi scape;”. Verbele sunt tot la conjuctiv, pentru ca intalnirea nu este reala, ci ea se petrece numai in imaginatia poetului, ca dorinta arzatoare a eului liric de contopire a cuplului de indragostiti, intr-o iubire ideala: “sa sarim”, “sa scap”, “sa-mi scape”, “sa plutim”, “fosneasca”, “sune”. Imaginile vizuale se impletesc cu imaginile auditive, natura fiind participativa la sentimentele profunde de iubire in eventualitatea implinirii cuplului, idee sugerata prin personificarea “Inganati de glas de ape“. Vizual, natura este dominata de “lumina blandei lune”, Eminescu este astrul tutelar, care vegheaza evenimentele ce se petrec pe pamant. Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza naturii de participant activ si sensibil la zbuciumul interior al eului liric, in dorinta de implinire a cuplului de indragostiti: “inganati de glas de ape”, “vantu-n trestii lin fosneasca”, “unduioasa apa sune!”. Din aceste strofe se desprinde si ideea armoniei perfecte intre planul real, al naturii si planul ideal, al visului de iubire absoluta, dintre planul exterior, al decorului natural si cel interior, al sentimentelor.
Ultima strofa exprima tristetea sfasietoare a eului liric, provocata de neputinta implinirii visului erotic si de solitudinea dureroasa si incarcata de suferinta. Dezamagirea indragostitului este marcata de punctele de suspensie, asezate dupa cuvintele ce exprima deceptia posibilei intalniri cu iubita: “Dar nu vine…“. Se face astfel trecerea de la starea de vis, plina de farmec, la realitatea trista si solitara, iubirea ramanand numai o dorinta, un ideal neimplinit. Poetul exprima la persoana I, printr-o confesiune lirica, durerea profunda, starea de deprimare pe care o simte si ramane tot singur in mijlocul naturii: “Singuratic / In zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru / Incarcat cu flori de nufar”. Natura este aici numai un cadru, lacul nu mai tresare, fiind in armonie desavarsita cu melancolia din sufletul poetului.
Deoarece este o opera literara in versuri, in care este descris un tablou din natura in cadrul careia poetul isi manifesta dorinta de implinire a iubirii ideale, poezia “Lacul” de Mihai Eminescu este o idila-pastel.
Comentariul pe strofe al poeziei ”Lacul” de M. Eminescu
Prima strofă. Natura e splendidă, dar poetul rămine singur și indurerat. Nimeni și nimic nu-l poate scoate din această stare sufletească. Nici chiar natura.
Iubita e așteptată pe malul lacului – simbol al fecundității, apa fiin inceputul tuturor inceputurilor.
Codrul este locul fericirii absolute, paradisul terestru in care evadează ființa romantică, ocrotitorul iubirii.
Epitetul cromatic ”nuferi galbeni” fac aluzie la părul galben al iubitei, la frumusețea ei solară.
Elemente ale cadrului natural sunt llacul, codrul, nuferi.
Elementele cromatice (lacul alabastru, nuferi galbeni, cercuri albe) înviorează peisajul prin petele de culoare și corespund stării sufletești, de încîntare in fața creațiilor naturii, de plenitudine. Cele două inversiuni atrag atenția asupra principalelor componenete ale peisajului: lacul, codrul, nuferii, barca. Lacul apare albastru și limpede la adăpostul codrului, oferind o oază de liniște și intimitate. Frumusețea lui este sporită de bogăția florală a nuferilor galbeni. Culoarea caldă, aurie a acestora amplifică gingășia cu care ei împodobesc undele albastre. Lacul vibrează de emoția și nerăbdarea indrăgostitului, iar personificarea ”Tresărind in cercuri albe/ El cutremură o barcă” devine sugestivă.
Imaginile vizuale (”Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”) sugerează armonia ce domnește in natură și comuniunea ei cu omul.
Metafore: ”tresărind in cercuri albe”.
Verbele sînt la indicativ prezent.
A doua strofă. Verbele la modul conjunctiv (să răsară, să cadă) exprimă o acțiune nesigură, ci doar posibilitatea realizării ei.
Imagini vizuale: maluri, trestii.
Epitete: să-mi cadă lin.
Repetiția adverbului ”parcă” alăturat verbelor ”ascult, ”aștept” sugerează starea de așteptare a ceva nelămurit, care se concretizează in versul următor in imaginea iubitei: ”Ea din trestii să răsară”. Scrierea cursivă a pronumelui ”ea” ne face să ințelegem că nu e vorba de o persoană anume, ci de ”iubita” in general, proiecție imaginară ideală. Chipul ei nu este conturat, ea este o prezentă vaporoasă, imaterială, tocmai prin faptul că este o iluzie, o dorință de iubire, o plăsmuire a poetului indrăgostit susținută de verbele la modul conjunctiv.
A treia strofă vădește un fel de premeditare ușor picantă care nuanțează melancolia cu un regret evident.
Verbul ”îngînați” creează o anumită atmosferă, iar ”Îngînați de glas de ape” creează o anumită dispoziție lirică.
Personificări: ”glas de ape”.
Mișcarea lacului, schimbarea culorii lui, glasul cu care murmură iubirea (”Îngînați de glas de ape”) trădează emoția, bucuria pe care i-o transmite tinărul indrăgostit.
A patra strofă. Elementele cadrului natural sunt: lumina lunii, vintul, apa. Momentul ales este seara, cînd umbrele intunericului se întrețes, sporind misterul.
Enumerația (lumina blîndei luni, vîntu-n trestii, unduioasa apă) dă impresia de participare a elementelor naturii la starea afectivă a poetului.
Imaginile vizuale (Sub lumina blîndei luni) se îmbină cu cele auditive (Vîntu-n trestii lin foșnească, Unduioasa apă sune) sugerind armonia ce domnește in natură și comuniunea ei cu omul.
Luna este un atribut al chipului sfînt al iubitei.
Epitetele ”blîndei luni”, ”lin foșnească”, ”unduioasă apă” întețesc sentimentul celui îndrăgostit.
Mulțimea sunetelor lichide ”l” și ”n” și a celor ocluzive ”b”, ”d”, ”t” contribuie la crearea unei atmosfera de calmitate și dulce armonie.
A cincea strofă. Este prezent sentimentul de singurătate și durere. Îndrăgostitul suspină și sfueră in mijlocul acestui cadru mirific al naturii.
Se revine la folosirea verbelor la indicativ prezent.
Inversiune: ”… Singuratic in zadar suspin și sufăr”. Aceste puncte de suspensie marchează separarea din ce in ce mai mare dintre cele două luni, a visului sugerindu-ne trecerea la o stare de calm.
Densitatea șuerătoarelor ”s” și a vibrantei ”r” din ultima strofă produce impresia unei dispoziții de nervozitate și freamăt sufletesc.
Măsura este de 7-8 silabe.
Ritmul – trohaic.
Rima este incrucișată sau variată (imperfectă).