II.
După părerea mea - natura, nu este o creație omenească ci o creație divină, dumnezeiască. Iar principalele repere romantice eminesciene, apar mai mult ca năzuințe, vise sau reverii, adică niște plăsmuiri imaginare, apropiate unor idealuri. Și, cel mai nimerit cadru de amplasare al reperelor romantice, e doar natura, adică creația perenă, desăvârșită.
E cunoscut faptul că geniul literaturii române dar și universale, Eminescu, își redacta cu multă meticulozitate poeziile, le șlefuia asemeni unor diamante, în calea spre perfecțiune. Rezultatul muncii sale sunt capodoperele lăsate moștenire posterității
Asemenea și sentimentul iubirii, al dragostei - presupune depășirea limitărilor materiale, tinderea spre absolut și perfecțiune. La fel, și credința strămoșească ne spune că cea mai mare poruncă lăsată de Iisus oamenilor e să-și iubească aproapele mai mult ca pe sine însuși. Astfel tot ce tinde spre materialism - este sortit pieirii, pe când virtuțile ne ajută să atingem treptele perfecțiunii în calea spre eternitate.
În concluzie - natura și expresia iubirii adevărate, sunt în aceeași măsură congruente (ca amploare și diversitate) și convergente (spre perenitate, eternitate sau infinit). Am folosit intenționat niște măsuri de comparație, mai mult geometrice, matematice, un domeniu unde Eminescu, la fel, a excelat.
Exemplificați (și) prin alte texte: Cred că capodopera eminesciană ”Luceafărul” - e cea mai grăitoare în acest sens.
---
poezia ⏩ LACUL de M. Eminescu