IPOTEZA: Volumul ”Joc secund”, publicat în 1930, e prefațat de poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului (JOC SECUND).
Poezia are caracter de artă poetică și aparține modernismului barbian. Este o artă poetică ce aparține ermetismului , o tendință de ascundere, de încifrare a sensului poeziei.
Poezia lui Ion Barbu se particularizează printr-o atitudine artistică nouă, inspirată din matematică, conturând ermetismul din cadrul liricii interbelice române.
ARGUMENTARE
Cuvântul ”Joc" din titlu sugerează „o combinație a fanteziei, liberă de orice tendință practică", iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. „Arta lui Ion Barbu ne oferă cumva un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică oarecum şi o «invitaţie la dans»; e ceva în ultimă instanţă ludic în această operă de o atât de strictă disciplină." (T. Vianu)
JOC SECUND (DIN CEAS DEDUS...) - artă poetică
Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid"6.
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene.
Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere. Timpul barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras oricărei prize a temporalităţii curente".
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta, ar fi, deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon această răsfrângere secundă face din artă o întruchipare mai depărtată de realitatea ideală decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei materia?. Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
A doua strofă a acestei creații poetice transmite concepția că efortul creator nu este unul simplu, deoarece orice creație își are sacrificiul său, iar sensurile pot fi li revelate, dar și pierdute de către eul liric în ipostază de creator: ,,poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Și cântec istovește”. În acestă strofa, poetul recurge la două simboluri astrale antonimice: ,,nadirul” (punctul cel mai jos pe verticală) și ,,zenitul” (punctul cel mai înalt pe verticală). Prin ,,nadir” se face referire la universul artistic, reflectat în lumina tainică a asfințitului, iar prin ,,zenit” este sugerat spațiul real în punctul de maximă strălucire solară. În legătură cu aceste simboluri, criticul literar Tudor Vianu remarca următoarele ,,dacă lumea experienței se înalță în piramidă până la zenit, răsfrângerea acesteia alcătuiește nadirul ei”. Altfel spus, dacă în spațiul real elementele semnificative sunt dispersate, așa cum o sugerează epitetul ,,harfe resfirate”, calitatea artistului este de a însuma și de a ordona aceste elemente. Poezia este pentru el negația lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică universul artistic ce se reflecta în lumina asfinţitului.
În finalul poeziei, apare și imaginea ,,meduzelor”, a căror transparență aparentă păstrează și modifică concomitent limpezimea mării. În viziunea artistică barbiană, ,,meduzele” devin simbol al creației ce metamorfozează realitatea, păstrând-o și modificând-o, în mod paradoxal.
La nivelul prozodiei, se poate constata o mare simplitate. Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată.
La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul, folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă {„dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei {„înecarea, „însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.
Din punct de vedere lexical, se constată prezența termenilor abstracți, din registrul neologic, familiari poetului-matematician: ,,dedus”, ,,zenit”, ,,nadir”, ,,latent”, ,,însumare”. Prin acești termeni, se dorește obținerea efectului de imobilitate, de fixare a elementelor, necesar contemplării profunde a elementelor ce dau naștere poeziei lui Barbu.
În ceea ce privește nivelul stilistic, se observă ingeniozitatea artistică barbiană, deoarece aceleași sintagme pot fi receptate și ca epitete, dar și ca metafore: ,,ceas dedus”, ,,mântuit azur”, ,,nadir latent”.
CONCLUZIE
Prin intermediul poeziei ,,Din ceas, dedus...”, Ion Barbu realizează una dintre cele mai reprezentative arte poetice moderniste din perioada interbelică, fiindcă într-un limbaj original, inspirat din matematică, autorul consideră că rolul poetului și al poeziei este de a ordona realitatea, păstrând-o și modificând-o concomitent, prin intermediul unui act de creație văzut ca joc în lumea superioară a ideilor pure. Ermetismul barbilian, prin conceptie si limbaj incifrat se face accesibil cititorilor initiati, propunând spre contemplare noi forme de poezie.