Am fost ca nerodul din poveste
Ce cară soarele cu oborocul
În casa-i fără uși, fără ferestre.
Și-și blestemă întunericul și nenorocul.
Ieșeam cu ciubărele minții, goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Asa ani de-a rândul M-am canonit sa car lumina cu gândul.
Atunci ai trimis îngerul tău sa-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții.
Au curs cărămizi si moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe si suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit inlauntrul meu.
Si cu el odată,
Lumea toata.
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slava și de lumina.
Voiculescu - LUMINĂTORUL - Versuri, poezie