Ienăchiță VĂCĂRESCU

Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice. Erosul e prezent în limitele poetice ale unui amor graţios, suav. Mai mult o sugestie volatilă a unei suferinţe amoroase.

Autorul face uz și de abordări șăgalnice iar altele exprimă cu gingășie dilema sufletească a eroului liric în fața iubirii.

Despre poeziile de dragoste ale lui Ienăchiţă Văcărescu se poate afirma că acestea au fost compuse sub influenţa „muzei sale inspiratoare”, Zoe, nimeni alta decât soţia domnitorului Alexandru Moruzi, după care, iubăreţ fiind şi la 50 de ani, începuse să-i „sfârâie călcâile”. Asta se întâmpla după 1790, pe când noul domnitor Moruzi l-a rechemat pe Ienăchiţă Văcărescu din exil, oferindu-i şansa revederii familiei, dar şi funcţia de mare spătar şi apoi de vistier.

Dar până a se ajunge la momentul biografic „Zoe”, trebuie adăugat şi faptul că după moartea timpurie a Elenitei, Ienăchiţă Văcărescu s-a căsătorit cu Elena Caragea, fiica domnitorului Nicolae Caragea. Cum, însă, şi Elena s-a pierdut la scurt timp, o ia în căsătorie pe sora sa, Ecaterina, cu care îl va avea fiu pe Nicolae, şi acesta, moştenindu-i tatălui înclinaţia poetică, se va regăsi şi el în „Istoria” lui G.Călinescu.

La palatul domnesc de la Cotroceni Zoe îl va cunoaşte pe poetul Ienăchiţă Văcărescu şi din acest moment între cei doi începe o tulburătoare poveste de dragoste. După cum spun „sursele”: „Locul preferat de întâlnire al celor doi era foişorul cu fereală al casei Dudescu”, nescăpat nici din cântecul lăutarilor vremii: „Ienăchiţă Văcărescu/Şade-n poartă la Dudescu/…/Trece des şi-l mai priveşte,/Ca un foc ea îl iubeşte/Ienăchiţă stih îi face,/Că domniţei mult îi place/…/El cu Doamna s-ar lovi,/Dacă Vodă ar muri.”

Într-adevăr, poetul cuceritor, despre care mai toţi ştiau că „fusese însurat de trei ori, ademenise mai multe neveste ale prietenilor, jucase rolul de cuceritor de inimi până şi în saloanele cancelarului Kaunitz la Viena”, i-a dedicat Zoiei, „cea frumoasă şi la 33 de ani”, mai multe poezii amoroase, „în cuvinte alintate”, după cum aprecia şi Nicolae Manolescu, cu care reuşea să-i facă iubitei inima să-i tresară; poezia „Spune, inimioară” fiind una dintre ele. O aceeaşi lirică patetică o găsim şi în poezia: „Tu eşti odorul meu”

Mult lăudată de Călinescu este poezia „Într-o grădină”, socotită a fi venită „probabil dintr-un izvor grec, mai bun decât originalul, iar condensarea epigramatică nu-i fără graţie…” : Această „poezioară” a Văcărescului, uşor de reţinut, constituie „deliciul” liceenilor îndrăgostiţi și în ziua de azi…

I. Văcărescu Poezii de Dragoste / iubire / amor:

(în ordine alfabetică)

Ienăchiță Văcărescu Poezii de iubire TOP 10

în ordine descrescătoare a vizualizărilor (cele mai citite)

Amărâtă turturea

Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!