Atat de trist la mine,
Ma-ntreaba ochii tai mirati:
„Ma mai cunosti, straine?“
„Uratule, nu te cunosc!
Prea palid esti la fata
Si prea bolnavi ard ochii tai,
Privirea lor ma-ngheata…
Ca te stiam copil nebun,
Crescut in vant si soare,
Obrazul rumen, ochii vii
Si gura zambitoare.
Natura toata se-nchina,
Ascultatoare tie:
Aveai palat un crang intreg
Si-o lunca-mparatie!
De-acolo, intr-o zi, te-au dus
Intre straini, departe,
Sa uzi cu lacrimi de copil
O uracioasa carte.
Dar anii lungi, ducand cu ei
Pustiu-nvataturii,
N-au stins vapaia ochilor,
Nici zambetele gurii.
Stiai sa canti si sa iubesti,
Pornit pe ras si glume…
Dar tot avantul tau pieri
Cand ai intrat in lume.
Asa pesemne-ai fost ursit
Sa suferi prea devreme.
Si gura ta, nici chiar acum,
Nu stie sa blesteme!
…………….
Usor pastreaza urmele
De pasi adanci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i asa
Cum mi-l arata chipul:
Veninul suferintelor
In piept sa mi se stranga,
Eu vreau sa rad!… Dar ochii tai
Au inceput sa planga.“
CĂTRE CHIPUL DIN OGLINDĂ poezie - de George Topârceanu