Iarna cu zăpezi de argint

Iarna cu zăpezi de argint are să vie.
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții.
Vai, ce amară doctorie!

Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Știu, obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubită ție.
N-am să mai calc niciodată pe jos,
ar trebui, cineva să mă ție.

Ziceau să mă hrănesc mai bine
Și gura ta e sânge foarte sănătos.
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineață.

Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi.
Le-ai crede aceleași jucării,
ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: „E tot nebun”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere,
când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun!

Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă.

Odată, însă, are să mă înțeleagă...
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare,
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
„Sunt a ta pe viața-ntreagă.”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată

Cum sunt fulgii, albi în vijelie...