Glumă de toamnă

Era un pom cu frunzele de aur,
ca inimi vechi de aur,
cum n-a mai fost și n-o mai fi
decât în fiecare zi
în toamnele târzii...

Și-un împărat cu barba de argint,
ca urma stelelor de-argint,
ciulea urechile surzite,
înspre neliniștea din frunzele zbârcite...
Șoptiri de inimi fără leac, îmbolnăvite.

În pom sta, pricăjit, un greier negru,
ca fierul negru.
Și greierul pentru-mpărat
își scârțâia, neîncetat,
puținul învățat.

Iar peste pomul plin cu inimile pâlpâind, de aur,
în asfințirile de aur,
bătrânul căuta pe cântăreț;
vechi frunze se surpau din mărul pădureț;
cădeau inimi de aur fără preț,
pe drumuri și prin iarbă...

Dar una s-a oprit în a Sa barbă.