Dragoste, și aici

Dragoste, și aici toamna a bătut la sânge
Pomii, din care a lăsat numai bice.
Vântul a ajutat frunzelor să pice.
Pe urmă îi pare rău și plânge.

Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate
Până la catedrala înfrigurată.
Duminica jelea din clopotele toate,
singură, ca un suflet într-o gloată.

Dorul mă îndemna să văd iarba veștejită,
apa curgând grăbită şi pustie,
norii pietroși, ca o turmă văpsită
cu amurg pe frunte, pentru măcelărie.

Fără margini, câmpul îmi strângea mai tare pieptul,
câmpul nu mai avea nici o floare!
Mă întrebam: „Unde e dreptul
Meu la viață, într-o lume care moare?”

Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit
Bate sub tâmple asemeni păsării ce în noapte
Fâlfâie deasupra cuibului prăbușit.

Dragoste, nu auzi și tu aceleași șoapte,
când toamna biciuie la sânge pomii goi,
înclinați să fugă, de-a lungul drumului blestemat?

Noi, care rămânem, suntem drumeții, noi,
dacă rămânem, când pe totdeauna timpul a plecat.