Lewki

I
De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur,
Zvelta insulă apare, şi sporeşte minunată,
Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată
Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al ţărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
Via purpură de sânge a solarei agonii;
Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii
Un imperiu de spaţiu fără legi şi grăniţare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat...
Şi tu, stâncă solitară, fii cu braţele deschise
'Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise,
Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfâşiat.

II
Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze...
Adierea îşi ascute fremătările pe stânci,
Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brânci
Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.

Şi, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot...
Izbucneşte-o disperare strigătoare către astre,
Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.

Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţii,
Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,
Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai,
Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţii.

III
A speranţei mângâiere mă renfăşură treptat...
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,...
Marea cântă şi-nfloreşte, iar din unda spintecată
E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.

Şi vibrează cer şi apă... — Fire, om şi providenţă,
Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
Şi din trunchiul mort cum naşte viaţa verdelui lăstar,
Din coşciug, închis aproape, iese zbor de biruinţă.

Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări...
Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe...
Alabastrul frunţii sale întruneşte crini cu nalbe
Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.

IV
Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,
Şi divin e sentimentul ce măriţi cu valul roz,
Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz
Cu magii de filomelă, şi cu tremolo de graur.

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar
Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge,
Dar, din vreme-n alta, strigă şi se vaietă Syringe
În imensa dezolare de pe ţărmul solitar.

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a,
Fu în trestie schimbată de nesaţiul lui Pan,
Şi a lui, fără speranţă, a rămas din an în an,
Iar surorile, zadarnic, braţe albe-ntind spre dânsa.

V
Sub troiane de ninsoare zace stâncă, zace val...
E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară,
Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară,
Ce-ar zâmbi din flori de piersic şi răsunet de caval.

Coronată cu zambile, cu narcise presărată,
Catifea sau ţesătură de brocart muiată-n fir,
Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir,
Se rostogole alene de fiori cutremurată.

Prin văpaia azurie, ca scântei din ochi de bard,
Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare,
Fulgerări de luciole, — giuvaiere mişcătoare, —
Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.

VI
Şi chiar sufletul meu este rază, cântec şi magie!
Şi colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin,
Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.

Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturaţi, —
Chinuiţi de conştiinţă, — îngrijaţi fără-ncetare, —
Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are,
Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii de-ngheţaţi.

Rară gemă, — blondă Lewki, — stâncă unde, niciodată,
Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător,
Scânteiază tot mai dulce, şi aruncă pe-al meu dor
Un reflex din nalta pace de sub bolta-ţi înstelată.

Macedonski >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)