Lui Ilarie Voronca

...În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din brazdă,
focul rupsese coaja mării
și aerul își pitulase țeasta-n nisip,
așa,-n neștire.

...A fost aievea sau a fost părere?
Aș fi voit s-aprind o lampă,
să caut, bâjbâind prin mușchi;
era acolo lumea vegherii, a minunii,
apele se culcau pe burtă,
slove de flăcări ridicau în slavă Coasta de Cerneală,
eu rătăceam fără vedere prin Pașii gărilor pierduți,
și-i întrebam pe oameni spre care țel mă-ndrept,
ce mă-ndemna să plec, să-mi las culcușul
și să-mi hrănesc cu sloiuri nerăbdarea?
Evreu, de bună seamă, dar totuși un Ulisse,
zadarnic jupuisem de piele universul,
pâini voiajau prin aer cu ochi întredeschiși,
spațiul nu se putea mânca,
sângele clănțănea în gol și -l presimțeam poros ca lutul,
un pește uriaș izbea mereu cu vârful cozii lumea
și urletu-i era slinos, prelung.

...E-aici sfârșitul lumii, cu mine, pe balcon?
Strigai după-ajutor cu glas pierdut,
dar pentru ce să plâng, de ce să gem?
O fericire neștiută îmi cuprinsese, lin, mijlocul,
strigam că-s liber, fericit, dar groaza
îmi arunca un soare crud,
ce putrezea când l-atingeam cu mâna.
Ce-aș fi putut să fac decât
să izbucnesc în râs, cu poftă?
SINGUR! Eram deodată-n lume singur,
eu numai și cu râsul meu,
singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu.
Sertarele-n sfârșit deschise, toate.
Unde se-ascunde? Sfâșiam
mucavaua ce-nvelea neantul.
Unde se-ascunde, unde se strecoară?
Unde să dau de cel
ce pleoapa-mi apăsase-atâta vreme?