Lui Armand Pascal, în moarte

Eram un grandios poet născut să cânte bucuria,
dar în chilia mea suspin.
Buchetele cu apa mării se ofilesc și mor în cupe,
cărarea inimii se-ndreaptă către Père-Lachaise;
e porumbaru-acolo, dară fără porumbei;
acolo moartea e atât de pură -
Armand, ai fost incinerat aici.

Iată viața ta imensă care topește siguranța -
știi să vâslești, știu bine, dar cât de lung e fluviul,
eram striviți de-această lumină inumană -
de ce să cânți în gura mare? Cu beregata plină
de nerăbdarea melodiei?

Și dacă-i mâniem pe zei?
Cu tine până la sfârșit aș fi putut iubi minunea,
dar te-a luat viața drept o țintă vie
și chiar în moarte tu ești pururi viu!

N-am alergat spre tine ca un prunc?
Din inimă, o jumătatea, cea pură, ți-o dădusem ție.
Spitalul, spaimă albă, galben
în parcul cu bolnavi, glasul tău, treaz;
lasă-mă lângă vocea ta;
splendid, te hârjoneai cu cerul ce-ți sta-n față;
aș vrea să dorm lângă mâinile tale.

Perdeaua se lăsa, sfârșitul se-apropia grăbit, și totuși,
aplauda într-una viața, aplauda necontenit,
în larma de autobuze, sfărâmături și întâmplări,
aplauda, fără oprire;
de ce să nu te-arăți la rampă
de câte ori te cheamă spectatorii?
Eram singur, peste corpul meu măturau sala,
mă simțeam atât de murdar, că te lăsasem să pleci!

Prietene, prietene, venisem din mare depărtare împreună,
ca brațele crucișe de foarfecă-mbinați,
ca sâmburii-ntr-un fruct;
frângând în jumătate pâinea, visul,
noi ne-am iubit mereu, ne-am înfruntat,
sângele fiarei ar fi fost supus de tinerețea noastră,
și leului noi i-am fi smuls mănușa,
aveam cu ce să cucerim ceva mai mult decât o lume,
să bicium oceanul îndărătnic.

Făptura ta de apă dulce și bolovani sălbăticiți
alăturea de mine-n mizerie a fost,
alăturea de mine-n imposibil,
mizeria era nendurătoare,
dar noi trăiam atât de bine strânși laolaltă-ntr-o păstaie!

Aveai ochi blânzi, copile,
auzi tu, de acolo de unde ești, oceanul?
Ești cel puțin la fel de viu ca mine,
ești râsul meu, ești amintirea mea,
sunt plin de moartea ta,
te port mai sus de umeri,
urăsc moartea, urăsc viața,
nemăsurată milă mi-e de oameni,
mă urăsc și mă iubesc,
tu iartă-mă că-s viu și scriu poeme,
m-am rupt bucăți, dar n-am murit,
mi-e gura mucezită și amară,
zac scufundat în glod până la brâu,
în murdărie.