Furnica

O furnică

De soi mică,


Iar de inimă prea mare,

Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,

Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat,

Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat.


Era înc-acea furnică

Şi la războaie voinică:

Unde viermişor vedea,

Se repezea şi-l prindea.


Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat,

Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat.

Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase,

De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.


– La târg – zise ea odată –

Mă duc lumea să mă vadă

Şi oamenii să se miere

De vestita mea putere.

Şi aşa, prea îngâmfată,


Într-un mare car de fân ea s-au căţărat îndată;

Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură


Mândriei sale văzură.

Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta,

Când puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta

Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fân trăgea


Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.

Dar în sfârşit obosită de zadarnice cercări,

Câinelui de lângă car, au zis: „Dragă, nu te mieri


De-a oamenilor prostie?

Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;

Fieşcare cu a sale: când la noi în furnicari


Toată furnica mă ştie.”


Sunt şi oameni ce visează

Că universul întreg de dânşii se minunează;

Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.

Donici Alexandru >> BIOGRAFIE

Donici >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)