Limba țării mele,
limba mea de-acasă,
răsădită-n suflet
de al mamei cînt, ‒
ai crescut pe brazdă
grea în spic miezoasă,
între fraţi prin veacuri
trainic legămînt!
Limbă strămoşască,
glas de voinicie,
de pe-ngălbenite
foi cronicăreşti,
din cenuşa vremii
faci să reînvie
gloria străbună,
vechile poveşti.
Limbă mîngîioasă,
fiică-a vieţii aspre,
ne doineşti şi-acuma
ca la început.
Mulţi au vrut s-o zmulgă
fiinţării noastre,
dar nici s-o clintească
nimeni n-a putut
Cîntăreţii meşteri
te-au purtat departe.
Cu cetăţi de piatră
Ştefan te-a păzit.
A baladei noastre
Vorbă fără moarte,
dragostea obştească
ţi-a fost cuib şi zid.
Limba mea sfătoasă,
Creangă ce-a iubit-o
Şi-a înaripat-o-n
Vers Alecsandri,
Eminescu forma
ţi-a desăvîrsit-o
în cultura lumii
spre a ne mîndri.
Limbă moldovană,
zînă între zîne,
zori sub roşii steaguri
dacă se deschid
adevărul pururi
va grăi prin tine
din înţelepciunea
marelui strămoș.
Muzica latină,
demnitatea slavă
se-ntîlnesc în tine
şi se înfrăţesc.
Tu ‒ mîndria noastră,
tu-a noastră slavă,
veşnicia noastră,
grai moldovenesc.
Poezii, cu aceeași tematică, ale autorului :