Moise

Striga poporul: „Apă! Noi murim!”
Privea proorocu-ntinderea pustie
Și cerul sur: „Tu, Doamne, dacă ești,
Să nu mă lași, rostește-al tău „să fie”!

Puteri tu dă, Părinte, mâinii mele
Și lasă-mă din stânci să scot izvorul,
Stăpâne al vieții, îndură-te să scap
De-o moarte-așa cumplită, azi, poporul,

Tu m-ai chemat, Jehova, iar acum
Mă lași în cea mai dureroasă vreme,
Să fiu ucis de-ai mei, de cei mai dragi,
Izbit de ura lor și de blesteme.

Să nu mă înveți, Părinte, a dispera!
Al tău e neamul care-l am pe mână!
Ai milă dar de mine-acum, cât ai
De cel din urmă vierme din țărână!

Ei nu știu, bieții, cei ce-n mine cred,
Ce chinuri am și cum mă zbat în ele,
Ce singur sunt eu azi și cum mă mistui
În trista noapte-a disperării mele!

Părinte, m-ai ales și-am ascultat,
Deși-mi vedeam prea bine a mea slăbiciune,
Și singur eu sculai acest popor
Să-l scot din gura morții, din robie.

De nu sunt vrednic eu ca să conduc
Poporul tău, Tu pierde-mă, Părinte,
Și-alege-ți după plac un om mai bun
Spre-a duce-al tău popor de-aici-nainte!”

Și-n jurul lui, hulind pe Dumnezeu,
Urlau de chin setoșii-n disperare
Și plini de plâns scoteau pe morții lor
Din tabără-n pustiu, cu vuiet mare.

Și tinere femei, copii, femei și moși,
Și fete și flăcăi, treceau pe-aproape,
Întinși pe patul lor, din corturi scoși,
Și tot mai mulți duceau ca să-i îngroape.

Cereau să le ajute, și scrâșnind
Rosteau cu urlet urgisitu-i nume -
El însă sta tăcut, privind la ei
Cu ochii duși, părând dintr-altă lume.

El stă ca stânca-n marea cu furtuni,
N-arată nici durere, nici mânie,
Dar negrăit de jalnice-ale lui
Gândiri ce-l mistuies, cine le știe?

Apoi ridică-ncet toiagul său,
Lovește stânca, și uimit poporul
Stă mut văzând ieșind cu zgomot
Cu apă din belșug, acum, izvorul!


traducere George Coșbuc

Carmen Sylva >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)