De furia furtunii au nu te temi, străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemând,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi,
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? - opreşte ai tăi paşi!
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă
La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit
Să-şi oploşească puii şi, tremurând, în pripă,
Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.
Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine
De te adăposteşte şi tu, rămâi la mine.
- Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,
De buna ta primire sorţit sunt să n-am parte,
Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator
Să merg fără-ncetare şi fără ţel, departe,
Şi nu ştii de odihnă ce sete mi-e, ce dor...
- Rămâi, şi locuinţa-mi tu ia-o drept a ta,
Ca şi cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,
Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,
Vom împărţi frăţeşte azima, mierea, vinul,
Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,
Când Somnul, fiu al Trudei, trecând şi pe la noi,
Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,
Şi-nfioraţi de vise, dormi-vom amândoi,
În vreme ce afară, în bezna fulgerată
Va chinui pădurea furtuna-nverşunată.
- Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,
Prin negură-nainte, porni-voi... sunt dator!
Mişcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfios
Eu îl privii mai bine. O nobilă tristeţe
Adânc întipărită pe chipu-i mult duios,
Îi adumbrea de farmec semeaţa frumuseţe.
Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,
Purta sfâşietoare o jale nesfârşită.
Urmai a-i spune totuşi: Nu stăruiesc, străine,
Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntând
Primejdia furtunii sălbatice, haine,
Tu fără ţel în noapte mergi singur lăcrămând,
Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbie
A rătăci prin beznă sub crunta vigelie?
- Vai, îmi răspunse dânsul, aşa sunt osândit
A-mi ispăşi păcatul, altmintreli nu pot face,
Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,
Odihnă să nu aflu, nici linişte, nici pace,
În mantă mohorâtă de tainic călător
Prin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.
Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipată
În boiul ce pe lume avut-am altădată,
Când paloşul şi cuca domnească am purtat;
Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire...
. . . . . . . . . .
De-atunci trecut-au veacuri şi tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,
Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,
Şi mă deştept cu groază ca iar să plec plângând,
Când lin s-aşterne noaptea din slavă pogorând.
SIHASTRUL ȘI UMBRA poezie - de Caragiale Mateiu Ion