Va prinde sa decline, cînd soare potolit
Spre golfuri de-ntuneric va luneca trudit,
Îsi va rosti chemarea din nou Eumolpide…
La vorba lui, patrunsa de-un tainuit fior,
Tu vei ghici durerea Zeitei pamîntene
Si plînsetul Fecioarei, ce cîmpuri leteene
I-e dat mult timp sa ude în roua ochilor.
Si-n toamna somptuoasa de purpura si nacru,
În toamna unde seara încheaga tonuri vii,
Prin surda picurare a orelor tîrzii
Îti vei purta tristetea, încet, pe Drumul Sacru.
Nocturne bolti vor ninge din slavi misterul lor,
T;i s-o rasfrînge-n suflet taria-ngîndurata,
Iar sfînta ta durere va trece leganata,
În ritmuri largi si grave, de corul sferelor.
Pe Calichor, în templul încins de roci calcare,
Acolo te asteapta, cucernic, dorul meu:
Acolo vei ajunge în Marea Noapte, greu
De gînduri, de nelinisti, de-adînca-nduiosare.
Ma vei urma… Cuvîntul va depana domol
Povestea fara nume a nuntii subterane;
Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane
Din culmi nebanuite si limpezi, de simbol.
Iar cînd, topit în apa adîncilor mistere,
Zeitei chtoniene întreg te vei fi dat,
Cu mîini îngemanate si gînd cutremurat
Îti voi aduce iarba culeasa în tacere…