Peisagiu retrospectiv

I

O, desfrunzirile din urma!
Te uita, vastele paduri
Stau vestede sub greaua turma
De nori haotici si obscuri.

Te uita, soli ai crustei albe
Ce-o sa se-aseze de pe-acum, 
În dantelari de fine salbe, 
Pe tufa umeda, pe drum.

Un cinic puf au nins scaietii…
Si totusi, iata-ma venit
În fata toamnei si-a tristetii
Cu gîndul iarasi ispitit, 

De-avîntul surd care destinde
Tot mai departe largu-i zbor
Deasupra zarilor murinde, 
A sumbrei vai, a tuturor.

II

De-a lungul tristelor razoare
Pe care vîntul gramadi
Atîtea crengi ratacitoare, 
Mîngîietoare vei veni?

Din glasul toamnei vei renaste
Iubirii mele, vis fugar, 
Si însetatul va cunoaste
Betia vinului tau rar?

Vei fi atunci izbavitoarea?
Desi umbrit de-un mort trecut, 
Îmi vei aduce totusi floarea
Neprihanitului sarut?

Si-n pacea-ntinderii, cuvîntul
Pe-atîtea buze banuit, 
Dar iar intrat în noapte, sfîntul
Cuvînt, va fi, va fi rostit?

III

Miraj fluid, forma fugara, 
Strabate surele poteci
Serpuitoare si coboara
În toamna vînturilor reci.

Dorinta mea îti va aprinde
Ardori ce nu se pot grai, 
Si-n ciuda umbrei ce se-ntinde
Ne vom iubi, ne vom iubi, 

Pîna cînd anii vor asterne, 
În colb marunt, argintul lor;
Pîna cînd, greu de ierni eterne, 
Slavitul print al orelor

Va obosi sa mai adaste
Ivirea ultimilor sloi, 
Si bolta noptii sale vaste
Va-ncovoia si peste noi.