De ce n-ar fi Poezia rostul, domeniul acestor forte obscure, precrestine? Lumea cârmuita de cetele îngeresti e sigur mai dreapta si mai sfânta decât lumea Fabulei. Dar cea din urma e mai poetica decât cea dintâi.
În tinerete am aruncat discutiei cuvântul de lirism absolut. Multi l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astazi pare sigur ca dreptatea a stat de partea celora, nu a mea. Poezia e înca valoare relativa. E valul de aparente si încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi.
Sa alegi între gratios si Gratie, între încântare si Mântuire, iata canonul întrebarii. Suflet mai degraba religios decât artistic, am vrut în versificarile mele sa dau echivalentul unor stari absolute ale intelectului si viziunii: starea de geometrie si, deasupra ei, extaza. Melodioasele plângeri ale poetilor nu le-am prea înteles. Si azi cred ca locul întâi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmând, ale Învatatului si Luptatorului. Dar, fara îndoiala, al patrulea loc îndata dupa acestea se cuvine Poetului.
Lumea ar pierde o podoaba de pret daca tribul ciudatelor, încântatoarelor fapturi s-ar stârpi. Ce jale a cuprins Vechimea când naierii din vremea lui Iulian Apostatul vestira de acel glas de coabe auzit, sfâsiind marile: "Pan, marele Pan a murit!"
Mort, asadar Peisagiul; închise ochiurile de paduri; sleite gâtlejurile de ape; ispravit jocul pâclelor, ca un suflet jertfit pe zari; spart sirynxul trestiilor; corul de oceanide al frunzelor pe veci întristat!
Dar zvonul s-a dovedit de minciuna. Dupa ierni pustii, catusele de argint ale fântânilor prinsera sa se topeasca. Alte primaveri coborâra din munte. Luxul izvoarelor si umbra codrului fura din nou cercetate.
Încât, daca trebuie zilei noastre poezie, fie aceea, straveche, a basmelor padurii. E mai îndreptatita si mai sanatoasa decât nu stiu ce tristeti grandilocvente de tineri prematur deznadajduiti.
Poeti ai acestei reviste, ati vrut cu titlul pe care l-ati ales, sa va întregiti convoiului lui Dionysos, în care Silene si Pan au locuri de cinste. Urarea mea, dar numai urarea, va însoteste. Daca, la vârsta mea, as mai putea cânta, m-as alatura bucuros, dar si cu un oarecare scepticism.
As considera exercitiul poetic (si poetic naturist), ca o minunata himera, mai mult pentru a slobozi din scorburile inimii poporul de joimarite ori mumi ale padurii, în chip de inofensive si stralucite baloane de sapun. Dar, m-as pregati pe aceasta cale, de alt cântec mai vrednic, închinat lucrurilor care nu se zaresc, nici nalucesc: lucrurile care se vad. Un cântec care sa întârzie asupra soartei, asupra mortii si învierii.
Exista o treapta de experienta poetica, de la care versul se dovedeste a fi rigoare si fervoare, nu interjectie dezvoltata ori celebrare mai mult sau mai putin armonioasa...