Plumb de iarnă

Iarna, de-o vreme, mă duce regretul
Prin crânguri, pe margini de linii ferate –
Trec singur spre seară pe ape-ngheţate
Când fâlfâie, pe lume, violetul.

Paloarea, mutismul minează-al meu piept
Pe satele ninse crai-nou când apare;
Trec singur pe poduri de fier solitare,
Şi-aştept în zăpadă... dar ce mai aştept?

Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate.
În noaptea grozavă la cine voi bate?...
O, vis... o, libertate...
Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate.