George BACOVIA, Citate

Ca și legenda Bacăului am și eu legenda mea. (George Bacovia) 

• Dacă am existat, e că te-am iubit. George Bacovia
• Suntem plini de eul nostru cât trăim. Dar pe urmă ce se alege? Nemurirea! E un cuvânt atât de van! Bun de oblojit sărăcia. George Bacovia
• Esențialul vieții? E a nu fi prea esențial. George Bacovia
• Alege-ți prietenii fiule, fugi de oamenii lingușitori, ce-n față te sărută și în spate se spală cu apă de colonia. George Bacovia
• Viața e mai tare decât mizeriile ei. George Bacovia
• Ca și legenda Bacăului am și eu legenda mea. George Bacovia

• Arghezi a înnoit poezia românească. Eugen Simion

• Poetului Bacovia

  Poete scump, pe frunte
  Porţi frunzele de laur,
  Că singur, până astăzi,
  Din plumb făcut-ai aur.  / de Alexandru Macedonski

• Bacovia e un mare poet
  Când alţii prin versuri deretică
  Şi pun pe cuvinte apret 
  Trecând la tăcerea profetică.  / de Adrian Păunescu

• După Mihai -Eminescu, G. Bacovia este unul dintre cei mai de seama poeti romani de o originalitate incontestabila.
• Un Brâncuși al poeziei. M. Scarlat
• Bacovia a transformat pesimismul eminescian in spaima antologică, fiind singurul poet român care a coborât în infern. Nicolae Manolescu 
• Bacovia este modern fiindca socheaza: ochiul, urechea, imaginatia, arta. Nicolae Manolescu
• Despre G. Bacovia, N. Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie, dar care isi depaseste epoca apartinand poeziei moderne ca unul dintre marii precursori.

• „Studiul poeziei lui Bacovia va răspunde, în subsidiar, problemei criticii psihologice pe care a pus-o cercetarea poeziei lui Arghezi din
  ‘’Cuvinte potrivite’’. [...] În poezia noastră, care de douăzeci de ani își înmulțește sfortările de a gravita pe elipsa vieții orăsenesti, Bacovia ocupă un, avanpost. Poezia sa, deși dezlăntuită prin contactul cu cea franceză, se declară, în sâmburele ei și peste orice raportare, cu o substantă nouă. [...] Volumul Plumb este, de fapt, o singură poezie (chiar și dimpreună cu Scântei galbene), care trebuie străbătută dintr-o dată [...] Este adevărat că, de la Plumb, Bacovia s-a dovedit mereu drept un talent declinant, dar, orișicât, el este un poet unic în literatura noastră și, dacă nu ne-ar fi teamă de zeflemeaua anonimă a cititorului român, am afirma că este un poet
  unic chiar în' cadre mai lărgi decât acelea ale literaturii noastre. Căci, deși pornit din latura de plictis urban, de concepție materialistă a vieții și de macabru a poeziei lui Baudelaire, poetul nostru s-a emancipat nespus de repede într-un sens propriu, care este al demiterii spiritului și al regresului moral. Am arătat că în Plumb se poate desluși acest proces stingere a conștiintei, care atinge stările fiziologice precum și mișcarea inversă a vieții, adică mișcarea de involuție, de cădere pe linia dezorganizării pană la stările primare ale materiei. După conștiința noastră, în nici o literatură n-am mai dat peste un poet atât de original în substanța sa poetică și atât de puternic sugestiv, fără să reusească adesea să articuleze nici versul deplin.”
  (Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, București, 1938)

• „Ceea ce se observă numaidecât la Bacovia este spiritul «decadent» al unei sensibilităti, în linii esențiale, eminesciene. [...] ...Dacă
  natura lui Eminescu e «naturală», a lui Bacovia e artificială, ca a simbolistilor. Eminescu cântă codrul uriaș, teiul, bradul, miresmele
  imbătătoare. La Bacovia dăm de verlainienele parcuri și havuzuri, florile lui sunt uscate, părand de hârtie, sau au parfumuri otrăvitoare. Locul melancoliei lui Eminescu e în pădure, langă izvor pe lacul «incărcat cu flori de nufăr». La Bacovia nevrozele se produc în «cârciumi umede, murdare» sau în odaia obscură, înecată în fum de ţigară și în aburii cafelei. În locul paradisului eminescian care e insula lui Euthanasius vom găsi la Bacovia baudelairienele «paradisuri artificiale». [...] George Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându-se totodată, prin valoare, mai presus de simbolism și de orice curent literar, în universalitate. Influența lui asupra poeziei secolului XX rămane o pagină nescrisă a istoriei noastre literare. Ea e extraordinară, dar implică un paradox: poetul cu cel mai adânc ecou asupra poeziei române moderne este, izolat în strania lui frumusețe, inimitabil.”
  (Nicolae Manolescu, Prefaţă la volumul George Bacovia, Plumb, București, 1963)