Şi iarna fuge de căminul lor.
Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,
Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,
Pe liniştiţii palmieri – dispar curând
Atinşi de-o moarte nevăzută, stranie,
Şi omizile nu se mai nasc.
Oamenii umblă ameţiţi de lumină
Şi se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;
Mersul lor e ca un dans al vântului.
De la soare învaţă să se urce pe munte în zori
Şi când sunt osteniţi să se-ascundă în mare.