Cosmopolis

Târziu ochi crispați melancolii metalice spații
hai să cântăm un cântec de insomnie
Berlinului
Occidental
hai să urmăm cariera nocturnă a câinilor
ce dau târcoale omului-sandwich, să râdem

în hohote prin sinuoasele pasaje subterane
și prin pivnițe unde vietăți clandestine se-adună
destine și clanuri mici, firave, anemice
Doamne al tuturor stăpânirilor, îngăduie
să ne punem singuri cătușe căci nimenea
nu mai știe de noi și nu ne mai vrea
drept supuși, iată, e foarte târziu,
iată o mie de bufnițe cu ochi albaștri-ntunecați,
cineva plânge sau poate murmură o apă freatică
nu prea adânc undeva și parcă bat tobele
unor execuții himerice fără morți
fără victime fără călăi măsură timpului
o dă o ruină dar timpul nu se măsoară
timpul trece în ochii supraetajați
care nu se închid niciodată în sine însuși
curgând se întoarce mereu și voi magnificii
înalți și singuri lungi și singuri albaștri și singuri
în acest foarte târziu cântând guturalul
dezacordatul pustiul cântec de insomnie
Berlinului
Occidental