Corabia lui Sebastian

Am intrat pe sub pământ în
Berlinul de
West.
Galerii sinuoase, tuneluri iluminate violent și bome vii, ambulanțe m-au condus pe puntea superbei corăbii.
E noapte.
Cred că m-a și așteptat cineva.
Nu știu dacă era om sau un principiu al ospitalității.
Am o odaie la un hotel posomorât.
Sunt singur.
Mobilele mari și vechi tac neprietenoase.
Plec să colind orașul.
Am devenit unul din personajele lui
Sebastian
Brant, încă n-am văzut vasul pe care voi pluti multă vreme.
Ajung într-o piață numită
Olivaer.
Tocmai în clipa când trei indivizi cu câini în brațe sar într-un
Ferrari și fug.
De la un geam domnul chel strigă zadarnic.
Și iată libertinul, euforicul, irezistibilul

Kurfurstendamm.
Deșănțatul, ingenuul, cel cu solzii de aur.
Occidentul în microcosm nocturn.
Călugării budiști sunt tineri americani din
Oklahoma.
Și cei doi foști polițiști germani de curând convertiți.
Cu tigrul lor împăiat.
Un pigmeu foarte brun mă oprește confundându-mă cu altcineva.
După colț e hotelul, îmi spune.
Cea din fața vitrinei are ochi fosforescenți ca pisicile.
Să nu intârzii prea mult.
N-aș putea să vă spun unde e
Big
Apple, le răspund ciobanilor tineri cu lungi sarici de oaie.
Când deodată văd pe un ecran chipul meu răsturnat.
În timp ce alături zbiară
Bob
Dylan.
Nu.
Nu e el.
E un produs nou.
Senzație de tangaj.
Dar eu nu cunosc răul de mare.
Plutirea îmi place și mă exaltă.
Trebuie să-mi caut o elegantă cabină.
Trebuie să învăț a utiliza toate dispozitivele acestei fantastice instalații de trăit care-mi excită energiile neconsumate.
Trebuie să-mi țin cu sfințenie jurnalul de bord.
Chiar dacă nu va fi citit niciodată.

II.

Ziua pe
Bundesallee vântul.
Am schimbat posomorâtul hotel pe un apartament confortabil.
De la geam văd bulevardul cu trotuare mai largi decât străzile orașelor.
Văd mașinile și vântul pe
Bundesallee și citesc un eseu de
Marcuse.
Acasă nu izbuteam niciodată să-l citesc.
Mă cuprindea o plictiseală imensă și senzația de greață a intoxicării cu plumb. Într-o toamnă am lăsat anume una din cărțile lui pe terasă.
Când s-a desprimavarat și zăpada începu a se topi, am regăsit-o umflată și stearpă.
Din paginile ei nu crescuse nimic.
Aici însă când sunt singur deschid cartea lui și o citesc.
După-amiază la
Hilton.
Pe latura opusă a străzii doi tineri cu plete și bărbi lângă un automobil galben.
Totul fulgerător.
O lovitură scurtă în geamul din spate.
O mână introdusă prin spărtură.
Și cei doi tineri dispar.
N-am fost singurul martor.
Doi indivizi cu înfățișare levantină râd zgomotos.
Un tânăr palid trece cu capul în pământ.
Un personaj cu alură de corb terestru monologhează în limba lui ciudată asemănătoare cu tusea tuberculoșilor.
Bătrânele berlineze schimbă replici de litanie dialogată.
Târziu, când mă întorc, nu-l mai deschid pe
Marcuse.
Deschid o sticlă de
Porto.
Deschid pe
Jezechil.
Deschid mapa cu hârtie de corespondență și scriu o lungă scrisoare.