Lupul cu toată prostia
Cîrmuia împărăția;
Și ca un stăpînitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.
Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Cîinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de dușman;
C-ar fi zis, nu știu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mînca atîția miei,
Și că dacă le adună
Lîna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.
Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieșcine simte,
Nu sînt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.
A zis că nimic nu știe,
Că nu este bun să ție
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rînduiește,
Nici o slujbă nu-mplinește,
Că nu face nici doi bani.
Atunci vulpe, șarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.
Se mira cum de răbdase
Domnul, și nu depărtase
Pe un cîine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănînce degeaba,
Făr-a face vrun folos.
Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă cîinele a dat,
Zicînd că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.
Adesea nenorocirea
Schimbă gîndul și simțirea:
Pe loc fu și slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.
Într-o zi neavînd treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de cîine ce gîndiți?“
Șerpi, șopîrle, deodată,
Toți răspunseră îndată:
„Înălțime, să trăiți!
Tutulor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Astui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui știință,
Glas, putere, iscusință
Pentru noi sînt un noroc.
De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Și în lupte e vestit.“
— „Astea le știam prea bine,
Știam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit.“
(Ed. 1838)