Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, 
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, 
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. 

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând, 
Iar spada, 
Încrucişată-n luptă de-atătea ori, 
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. 

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, 
Că-n gestul tău palpită străvechile altare, 
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, 
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, 
O poţi schimba-ntr-o clipă, 
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe, 
De mine
Şi de tine? 

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani, 
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, 
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani? 
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe, -n cine ştie ce profunzimi de mări!... 

........................... 

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine, 
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate, 
Ascunde-ţi rana, 
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: "Nu".


DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI poezie - de Ion Minulescu