Rebreanu, ION – Condiția țăranului în opera

Eseu argumentaţiv: condiţia ţăranului într-o operă epică – Ion de Liviu Rebreanu
Formularea ipotezei                 

 Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XlX-lea, realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a banalitaţii cotidiene.
- realismul                 
Curentul se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Profund influenţat de pozitivismul timpului şi de ştiinţele naturii, cu contribuţia revoluţionară a lui Ch. Darwin, realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii. Destinul uman este supus unor legităţi precise şi unei cauzalităţi adesea previzibile. Cu toate acestea, după cum afirmă criticul Silviu Angetescu, factorul iraţional al vieţii şi principiul sensibil continuă să participe la mecanica existenţei. Probabil că tocmai acest aspect conferă substanţă şi profunzime eroului prozei realiste.

Argumentarea
- proza de inspira­ţie rurală
Intr-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, figura ţăranului a reprezentat o sursă de inspiraţie majoră. loan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele unei tradiţii solide în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală.
Construcţie epică în proză, de mare intindere, cu o acţiune complexă la care participă un număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul îşi găseşte exprimarea plenară odată cu realismul. Creator al romanului realist modern în literatura română, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care copia sincer, fidel şi fotografic lumea şi cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al esenţelor. Scriitorul trebuie să pătrundă dincolo de scoarţa realului, acolo unde clocotesc patimi şi instincte devasta­toare. Formula aceasta îşi găseşte expresia în romanul Ion, a cărui apariţie, în anul 1920, marchează un moment decisiv în evoluţia literaturii române.

- problematica  ţărănească  

Roman de tip obiectiv, Ion face parte dintr-o proiectată trilo­gie pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului, urmărită în toata complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezintă drama ţăranului ardelean, care trăieşte într-o societate pentru care pământul e, mai mult   decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evo­luţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al proiectatei trilogii este Răscoala, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, dar al treilea roman, care urma să complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a rămas în stadiul de proiect.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a vieţii, oferindu-i citito­rului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii.


-tipologia taranului-

Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipo­logii realiste. Din punctul de vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convin­gerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire.


-conditia taranului-

Personajul eponim al romanului aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare de sărăntoc şi de umilinţa de a repeta soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei bogaţi ca un câine la uşa bucătăriei. Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune, ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral. Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli evidenţiaţi încă de la nivelul structurii romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii reprezintă „vocile" interioare care motivează acţiunile perso­najului. Dorinţa de a avea pământ intră în contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar priveşte cu dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia şi revine la pasiunea iniţială pentru frumoasa fata a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Nicolae Balotă observa, ca un tipar al eroilor rebrenieni, că o primă aspiraţie este deturnată din calea sa de una secundă, întotdeauna de ordin erotic.

-mediul, factor Modelator-
Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care exercită o presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă, după cum susţine şi Silviu Angelescu. Din acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă tragică a bruta­lităţii sale. Tatăl Anei nu este nici el o excepţie în lumea satului, unde o însurătoare dezinteresată ar fi o adevărată înstrăinare de la legile care guvernează familia rurală şi unde toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion (G. Călinescu).
Totuşi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine indivi­dualizată, care contrazice stereotipia de mecanism a vieţii satului. In tot ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a măsurii, „un factor iraţional" determină deplasarea tipicului spre atipic. Impresionează la erou o psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi sentimentală, care se manifestă cu forţă stihială. In ciuda brutalităţii sale incontestabile, Ion dezvăluie o psihologie frământată de ceea ce Hegel consideră sursa stă­rilor conflictuale din orice roman: „proza realităţii" şi „poezia inimii".
Scena care evidenţiază prezenţa „factorului iraţional" este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaş la picioarele căruia se zbate un balaur. în pragul desprimăvărării, ţăranul are asupra pămân­tului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţele sale imaginea unei ibovnice ispititoare. îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pămân­tului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbra­că mâinile cu nişte mânuşi de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalenţă Eros - Thahatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireştii patimi pentru pământ. în secvenţa epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniţă de pământ. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al pose­siunii", a cărui fixaţie maniacală provoacă turbulenţe. Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte.
Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului. O violenţă de esenţă naturalistă răzba­te din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.

Concluzii : Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp în romanul Moromeţii. Naturii primare, tumultoase, a lui Ion i se opune llie Moromete, cel din urmă ţăran, fire histrionică şi contemplativă, care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru a scăpa de teroarea timpului. Autorul de metodă realistă desfăşoară o forţă demiurgică nu numai pentru a înfăţişa cititorului o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui mecanică a existenţei scapă logicii perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional.