El apartine clasei taranilor saraci, categorie pe care o considera injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat. El este conditionat cu mediul sau social si recurge la o ironie instinctiva in incercarea de a dobandi avere prin casatorie, seducand-o pe Ana. Lacomia pentru pamant este scuzabila datorita saracimii, dar brutalitatea de care demonstreaza il face un personaj memorabil.
Moduri de caracterizare
El este caracterizat direct de catre narator si alte personaje, avand si o autocaracterizare, dar si indirect prin limbaj, comportament.
Caracterizarea directa
Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza prezentarea personajului Ion, la inceput, in scena horei “Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, anticipandu-se astfel comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii subliniaza calitatile “Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila. iar pamantul ii era drag ca o ibovnica”. Se mai precizeaza “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”. Comparatia este sugestiva in sublinierea sentimentului de dragoste pentru pamantul ce i-ar fi adus o pozitie onorabila in ierarhia sociala si respectul satenilor intr-o comunitate rurala in care el considera averea, o mare cinste. Compararea pamantului cu mama, femeia ce joaca rol esential in viata fiecarui barbat, astfel pentru el, pamantul i-ar aduce un sentiment de ocrotire si siguranta.
Caracterizarea directa de alte personaje demonstreaza ca este firesc ca personajul sa fie vazut in mod diferit de catre acestea, fiecare apreciere sau sanctionare, ducand la intregirea chipului celui care se afirma si ca personaj exponential, diferit de toti ceilalti tarani din literatura romana. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul” si “talharul”, pentru Ana este “Ionica, norocul meu”. Preotul Belciug il numeste “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie sa primeasca “o lectie”, dar dupa ce Ion lasa pamanturile bisericii, este numit “mandru crestin”. Lipsa de respect ii aduce adjectivul “becisnic”.Pentru Titu Herdelea este “o canalie”. Pana si mama sa il crede “proclet si salhui”. Asadar, se contureaza chipul unui barbat dur, violent, egoist si furios pe toata lumea fiindca nu are pamant.
Autocaracterizare
Autocaracterizarea arata ca atunci cand incearca sa se lamureasca in legatura cu ceea ce isi doreste si simte, Ion oscileaza intre a se considera prost, in alte situatii destept. Astfel, vorbind cu sine, rosteste “As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului”, acuzandu-se pentru momentele de slabiciune cand, vazand frumusetea Floricai, ar fi vrut sa fuga cu ea in lume, renuntand la Ana.
Caracterizarea indirecta
Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestiva avand in vedere ceea ce face personajul. Sarac fiind, umilit si batjocorit de cei bogati, realizeaza ca nu poate scapa de sarcie pentru ca nu avea cum sa mosteneasca de la tatal sau averea si nici nu avea bani sa cumpere pamant, cum faceau altii, Ion isi fixeaza un tel al existentei sale obtinerea de pamanturi si singurul glas pe care il aude si il asculta este cel al pamantului. Glasul pamantului patrundea in sufletul sau ca o chemare launtrica. Faptele desarvasite de taranul obsedat de ideea stapanirii a cat mai mult pamant il face un om ticalos deoarece o batjocoreste pe Ana si o face de ras. Isi bate nevasta , vrea sa-si loveasca mama si isi injura tatal.
Caracterizarea indirecta prin comportament ii arata degradarea umana a personajului, dispretul si ura fata de Ana, supusa si umila pe care o considera vinovata de nefericirea. Isi varsa mania, o face sa-l iubeasca dandu-i de inteles ca o place, alintand-o.
Caracterizarea lui Ion prin gesturi si atitudini – exista un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decat cuvintele, comunicand despre individ mai mult decat acestea. Gesturile de tandrete in prezenta Floricai surprins un Ion umanizat, capabil sa pastreze in suflet si glasul iubirii, dar invins de glasul pamantului. Atitudinea in fata pamantului este aceea a unui barbat indragostit ce isi exteriorizeaza patima prin gesturi fierbinti. Scena in care saruta pamanturile lui Vasile Baciu, depaseste limitele omenescului in dragostea nutrita pentru pamant. Dupa ce o batjocoreste pe Ana, ea se sinucide, dar Ion ramane nepasator si indiferent, exprimata gestual, linistit, merge dupa glasul iubirii si incearca sa o recapete pe Florica, considerand ca nu este fericit daca nu o are alaturi.
Concluzie
Avand in vedere aceste caracteristici, caracterizarea lui Ion demonstreaza ca in acest personaj se regaseste o dorinta arzatoare de a-si schimba statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si femeia iubita alturi. Daca le-ar fi avut pe amandoua, ar fi fost fericit si poate viata lui ar fi decurs firesc, cele doua glasuri, al iubirii si al pamantului. Dar Ion se gaseste intr-o situatie limitata, trebuie sa aleaga si opteaza pentru pamant, iar la final isi da seama ca nu-l face pe deplin fericit.reprezintă figura intelectualului. Acesta duce o viață lipsită de spectaculos, însă tensiunile și conflictele interioare sunt uneori prezente, acesta aflându-se într-o permanentă incertitudine în ceea ce privește orientarea sa morală și politică.Personajul principal dintr-un roman aparținând prozei realiste – Ion (Liviu Rebreanu)
Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.
Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”
Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul dintre invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată. Aceată pendulare a personajului între cele două coordonate ale existenţei sale, generează şi conflictele exterioare ale romanului: cu Vasile Baciu pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc pentru Ana, şi ulterior pentru Florica.
Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte.
Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit.
Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă”
Este naiv, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior, generat de relaţia sa cu pământul. Personajul are o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esenţă. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pământului, sapa, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului.
Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică.
De asemenea, romanul este circular, simetria incipitului cu finalul (descrierea drumului care intră, respectiv iese din sat), răspunzând concepţiei romaneşti a lui Rebreanu, care vede în roman „un corp geometric perfect, sferoid”.
Perspectica narativă este auctorială, a naratorului omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare zero, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.
Încheiere:
Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un personaj complex, realist, cu un caracter bine individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.