Toţi arborii-n grădină cu frunţile plecate
Privesc în neclintire cum umbrele-alungate
Din ce în ce la poale se strâng şi se scurtează.
De lene toropite, trec ceasuri cu zăbavă…
Stau lâncedele clipe şi moţăie pe cale.
Din bolta încintată dogoarea curge pale,
Văzduhul tot e pară şi fierbe până-n slavă.
Cireşii nici nu suflă cuprinşi de piroteală,
Iar merii pe de lături ţin crengile pleoştite,
Pe când caişii gingaşi cu foile pălite=ofilit
Se sprijină-n zaplazuri, sfârşiţi de zăpuşeală.
Doar Nucul plin de umbră rămâne drept întruna,
Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii,
Ca un monarh ce, falnic, în mijlocul grădinii
Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa.