Valuri

Visând împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Şi marea-i putere s-o-ntindă pe-ntregul pământ şi pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oştilor lui,
Ca nici un vrăjmaş să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă;
Iar ochii de fiară flămândă rotindu-şi-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-ngrozite,
Vedea cum cetăţi întărite, palate de piatră şi domuri,
Cu vâlva atâtor coroane, ca pleava se spulberă-n vânt.

Ş-a fost un blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum şi-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrâşnind luptătorii, în iureş, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vârtejul pieirii din ţară în ţară trecea —
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăţi năruite —
Şi-n vuietul crâncen al morţii, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaş, împăratul călare, cu rânjet privindu-şi isprava,
Prin râuri de lacrimi şi sânge, pe punte de leşuri trecea.

Dar iată că tocmai în ceasul când braţele sta să-şi întindă,
Pământul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adâncul
Sălbaticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
"O, nu, Ilderim, nu e încă pământul pustiu de viteji:
Timur îţi stă-n faţă, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Şi ce s-a-nceput la Rovine, sfârşi-se-va la Angora!"
El zice, şi una spre alta s-azvârl întărtatele oarde,
Şi rânduri de rânduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.

Trei zile-şi ţin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mişcă-n bulucuri mulţimea, se rupe şi iar se-mpreună,
Cad pâlcuri sub pâlcuri de-a valma, şi altele proaspete vin,
Iar hreamătul creşte şi scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strângându-şi în pinteni arapul,
Cărare-şi despică-n năvală Timur cu hangerul în mână.

Sporeşte cu el vălmăşagul — amestec de glasuri pripite...
Din mijlocul lor se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid — şi deodată se stâmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid — şi ostaşii rămân împietriţi ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri?... Pământul pe-al lui şi l-a stins!
Timur îşi priveşte vrăjmaşul cu liniştea celui puternic.
O cuşcă de fier i s-aduce... În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Şi hainele-ţi rupi de pe tine, şi fruntea ţi-o sângeri de gratii!
Acesta-i palatul în care de-acum îţi rămâne să cugeţi
Ce şubrede ş-amăgitoare sunt toate măririle lumii...

Aşa l-au purtat prin oraşe, prin ţări pustiite de el.
L-au dus prin cetăţi ce, cu groază, de numele lui pomeneau;
Opreau la răspântii, ş-un crainic vestea de isprăvile lui;
Uimiţi ascultau trecătorii, privind la momâia din cuşcă
O umbră de om ce scânceşte şi-şi leagănă capul mereu.
"Vedeţi, zice crainicul iarăşi, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbeşte durerea, cum nici n-o-ntârzie minciuna,
Ci singură ea îşi alege şi arma şi ceasul plinirii!"

Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)