Răspuns la o cronică rimată

Aşa-i: spre bolţile tăriei, 
Cu jind, la ce să mai cătăm, 
Când toţi, sub fundul pălăriei, 
Câte-un crâmpei de cer purtăm?

Tu zici: crampeile-s la fel…
Pe osebitele cărări
Toţi ne-ndreptăm către un tel, 
Unii pe jos alţii călări.

E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Şi capul cel mai dat la gânduri
Vor amuţi deopotrivă.

Dar, pan-atunci, unul îşi strânge
Sub boltă lui, şirag de stele, 
Altu-şi mânjeşte, ori îşi frânge
Partea-i de cer în bucăţele.

Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieţii:
Rastoarn-a marilor nisipuri, 
Străbat şi scotocesc planeţii, 

întreabă funduri de prăpăstii
S-ale Eghipetului mumii, 
Şi-n oasele fosili de bestii
Cât rostul şi urzeala lumii.

Iar alţii zilele-şi petrec
în al orgiilor vârtej:
Un trăi nesăbuit şi sec, 
întins pe patimi că un vrej!

C-o idioată nesimţire
îşi rad de tot ce-i demn şi sfânt
Le toacă gură în neştire, 
Se bat cu morile de vânt.

şi pe când tu-ntr-o sfera mică, 
Că vai de lume, te strecori, 
Ei strălucesc, şi se ridică, 
De goi ce sunt şi de uşori.

Nimic nu pune frâu acestor
Neruşinaţi, terfichi limbuţi, 
şi, pentru ochiul lor de chestor, 
Lumea e goală de virtuţi!…

Prostii le par ştiinţi şi arte, 
Nebuni poeţii, de legat:
Zbârnâie toţi, din dible sparte, 
Un cântec vechi şi nesărat!…

Ei singuri se pricep la toate, 
Ei filozofi, ei cântăreţi, 
Prin ei se mişc-a lumii roate, 
Cu roiul spornic de vieţi!

şi numai pentru dansi-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul, 
Cu toate câte sunt pe lume;
şi numai lor li-i dat cuvântul!
. . . . . . . . . . . . .
Acum, răspunde de socoti

Că ceru-i hărăzit de-a valma, 
Deopotrivă pentru toţi, 
Ori li s-a măsurat cu palmă…
*
De e, sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ţi spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-şi are partea lui:

Măreţ pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu, 
Iar gos, cu-al lui bagaj de fleacuri, 
Toncescu fi-va tot Toncescu!…

Căci cum să cred c-ar stă alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l maturi
în întuneric şi uitare!

Furlandisindu-se-n saloane, 
Cu mintea stearpă şi-n doi peri, 
Să facă curte la cucoane
Sunt meşteri fanţii-cavaleri!

Dar cum socoti că toţi smintiţii
şi trântorii de cafenele, 
înfumuraţi şi plini de viţii, 
Să aib-acelaşi cer şi stele

Cu cei ce lupta şi-şi adună
în fagur sfintele gândiri, 
şi-şi dau viaţă pe-o cununa
Din mâna dreptei Nemuriri?
*
Politici, oratori de stradă, 
Stupizi, ce se socot isteţi, 
Făţarnici patrioţi grămadă, 
De vorbe goale precupeţi, 

şi literaţi de porunceală
Răsară-n cale-ţi, cât de deşi, 
Tu ţine însă socoteală
Că-s mulţi chemaţi puţini aleşi.

România liberă, an. VIII, 5 august 1884

Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)