Dormi in pace

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit sa-ti tulbur
somnul, 
Nici sa plâng... La ce-am mai plânge pe-adormitii întru
Domnul!
Am venit sa cuget. Uite, nicairi nu pot mai bine
Gândurile sa-mi desfasur, si sa stau la sfat cu mine
În mai bun ragaz. Aicea, simt ca-s mult mai întelept, 
S-ale lumii toate parca le vad limpede si drept.
Cât de clare mi se-nsira toate din trecut, în minte, 
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E uscat-acuma tarna ce te copere, si mie
Parca tot nu-mi vine-a crede ca esti dusa pe vecie.
Uneori te tin departe si ma-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic cautând în cale-ti, parca tot astept sa-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea si viata fara tine!
Câteodata, stând aicea, la mormântul tau, îmi vine
Ca o furie nebuna. S-as voi atunci, aproape, 
Fata-n fat-acolea, lânga piatra astei triste groape, 
Sa-mi descind-acela care, cu puternica lui dreapta, 
Lumile le cârmuieste, si-n vazduh astrii îndreapta, 
Si eu, viermele din tina, 
Sa-i cer astfel socoteala - lui, izvorul de lumina:
Doamne, daca nu se misca nici un pai de pe pamânt
Fara stirea si vointa ta, si dac-al tau cuvânt
Este singura porunca carei toate se supun;
Daca tu esti drept, puternic si nemarginit de bun, 
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreapta?
Pentru ce ne surpi credinta-n judecata ta-nteleapta?
De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta
ta sfintita
Si în tandari crapi icoana Maicii Domnului, trasnita?
De ce-asterni omatul iernei peste floarea lui april
S-un lintoliu pe obrazul visatorului copil?
Pentru ce iai doua inimi, caror tata zici ca esti, 
Si, topindu-le în focul tineretii, le ursesti
Dor cu dor sa-si împleteasca, prinse-n dragoste nebuna, 
Si când se iubesc mai dulce si-si fac visuri împreuna, 
Din senin îti vine-o toana: zvârli tarâna peste una, 
Iar pe cea stinghera - neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iarta-i pe aceia cari-ncep sa se-ndoiasca.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omeneasca!
O, de-ai sti cât am iubit-o si cât sufar, m-ai ierta
Ca-ntr-un timp pierdui credinta în dumnezeirea ta!
Era tânara, frumoasa. - Vai, si cum o mistuise
Boala. Parc-o vad, când mâna-i slaba întinzându-mi zise:
“Ce te uiti asa la mine... M-am facut urâta... stiu!î
Si-ncepu sa plânga, -ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinsi, sub alba-i frunte i se adâncise, 
Si pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum parea de-mbatrânita-n nemblânzita mortii gheara!
Când, sub galbena lumina a unei faclii de ceara, 
Îsi da duhul, linistita, ca un Mesia pe cruce, 
Am simtit atuncea, Doamne, ca din suflet mi se duce
Pâní si drojdia credintei ce-o purtam fiintei tale.
Si mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vietii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreapta: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbatrânita în mizerii si nevoi
Singura se cârmuieste. - Piatra, floare, astru, om, 
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom, 
Rând pe rând, una din alta, fara stirea nimanui.
Tot ce Biblia ne cânta - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci, 
Îngeri, rai... o-nchipuire!...
Astfel cugetam atunci.
Dar, când parasii odaia plina de înghetul mortii
Si iesii sub minunata bolta înstelat-a noptii, 
Luna galesa-n vazduhuri, de a pururi plutitoare, 
Revarsa atâta farmec, si-n asa sfânta splendoare
S-arata vederii mele, ca ma-nfiorai deodata
Si-mi zisei: E cu putinta sa fim tot dintr-o bucata?
Eu - clipa de lut, si dânsa - vesnicia de lumina!
Eu urasc si plâng, ea trece zâmbitoare si senina...
Eu ma târâi prin noroaie, ea pluteste-n cer albastru...
Câta departare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum luneca prin stele, fara sa le-atinga?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu paza, pe cararile senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, si ce netrebnic m-am simtit atunci-naintea
Marii straluciri ce-n raze-i inima-mi scalda si mintea!
Si adânc smerit, cucernic, pocait în fata lunii, 
Slava si-nchinare-adus-am bunului stapân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihna. N-am venit sa-ti tulbur
somnul.
Am venit sa-mi plec genunchii s-a mea inima spre
Domnul.

Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)