Trandafirul și călăul

După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu gluga roșie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu
Un trandafir căzându-i la picioare.

Și ca lovit de-un trăznet nemilos
Cu mintea și privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Și-l apasă, însângerat, pe buze.

Din clipa-aceea, zile, nopți la rând,
El care-a dus la moarte nepăsându-i
Sute și zeci de suflete plângând
Plânse amar, cu sufletul, la rându-i.

Și-ncins cu-o rasă neagră, plin de zel,
Porni să caute milă și iertare,
Erau atât de mulți uciși de el
Că-ntregului oraș cerea-ndurare.

Dar totul fu-n zadar, căci nimănui
Nu-i surâdea prezenta-aceasta neagră.
Fugeau cu spaimă toți din calea lui.
Se ascundeau de el, gonind în grabă.

Iar el, bătând orașu-n lung și-n lat,
Nu înceta să plângă-n gura mare.
Nu era nici oprit, nici ascultat.
Țipa întruna, fără încetare.

Și urmărit de chipul ei frumos
Ca-ntr-o imensă, stranie demență,
Umblând cetatea-ntreagă-n sus și-n jos
N-afla cerșind, nici pace, nici clemență.

Dar într-o noapte-adâncă, biet nerod,
Cuprins pe străzi deodată de mânie.
Se îndreptă spre vechiul eșafod
Și-și puse iarăși gluga purpurie.

Pe urmă scoase floarea rea din sân
Și frământând-o-n palme, plin de ură,
O-ntinse pe butuc, rânjind păgân,
Și-o despică în hohot cu securea.

A doua zi, pe stâlpul înroșit,
Întăiii trecători, stropiți cu rouă,
Găsiră un cadavru, prăbușit
Pe-un trandafir uscat, tăiat în două.