Hebrietas Cibinensis

Privește cum stau într-o dungă
Ca globul pâmântului, toate;
Zidirele-acestea ciudate.
Biserica asta prelungă.

Privește la mâinile mele:
Din două, acuma am patru.
Aievea sunt sau sunt de teatru
Aceste scări, ziduri, crenele?

Pe cer două luni râd cu hohot
Și stelele se dau de-a dura.
Mi-e plină de cântece gura
De parcă nu-i gură, ci clopot.

Pământul astîmpăr nu are
Și nu știu sub mine ce face,
Nu vrea nicidecum să-mi dea pace,
Îmi tot lunecă de sub picioare.

La dracu! Acest turn deunăzi
Era drept și zvelt ca Apollo..
Acuma se leagănă-ncolo
Și-ncoace - sub ochii mei umezi.

Iar umbra aceasta, ciuntită
Nu are nici strop de rușine,
Se ține ca scaiul de mine,
Se ține cu nemiluita.

Să pot, aș lega-o, dar nu pot.
Îmi joacă întruna la feste,
Dansează sub lămpile-aceste,
Tresaltă în juru-mi cu hohot.

Când eu ridic mâna s-o-nlănțui
Și ea și-o ridică pe dată
Și ca într-o horă turbată
Cu doamna, nebună, mă dănțui.

Când pun un picior și ea-și pune,
De fac semn și ea-mi dă cu tifla,
Iar luna de sus și-umflă chifla
Și râde din plin pân-apune.

Desigur s-a-ntors lumea-ntreagă
Cu susul în jos; ce-alt să fie?
Că nu poate fi nici beție,
Nici boală năucă, nici șagă.

S-a-ntors lumea, asta-i! Prin case
Văd meșteri grăbiți ca să dreagă
Păpuși răvășite de vlagă,
Fecioare în carne și oase.

Pe cer văd zburând curcubee
Și-n arc desprinzându-se stele
Ce cad la picioarele mele
Ploi negre de bani, strânși sub cheie.

Văd toate mizeriile lumii.
Văd până și morții pe uliți
Și ochii mei ca niște suliți
Rup masca de vis a minciunii.

Dar fiindcă sunt singur în stare
Să văd mascarada aceasta
Iubito! Deschide-mi fereastra
Și dă-mi de băut ceva tare.