Ceasul greu

Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă
Mergeam pe malul unei ape,
Si blestemam în gândul meu cu ciudă.

Blestem nu era de necaz ori ură;
De nici un om n-aveam ca să mă plâng;
Dar îmi muşcam din suflet să nu plâng;
- Si parc-aş fi muşcat din zgură.

Si doar pornisem blând de dimineaţă,
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt!
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă,
Si mă simţeam la mine-acasă,
Oriunde pe pământ.

In urma mea oraşul ca o fiară
Cu solzi de zmoală şi aripi de fum
Işi clocotea urgia seculară.
Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum.

Nu mă aveam decât pe mine-n minte,
Mă bucuram de mine ca de-o plantă
Pe care-o creşti cu grijă, zi cu zi;
Si-un singur gând aveam: tot înainte.

Mai mult decât oricând eram departe
De orice gând nemernic, de orice dor milog -
De unde-atunci venise ca un fior de moarte
Dorinţa asta crudă: să mă rog?

Lăsasem în oraşul de piatră şi metal
Biserici proaspete de cărămidă
Cu-nfăţişare roşă de spital
Si clopote ce sună cu scârbă şi obidă.

Dar gândul nu-mi fusese niciodată
Să-ngenunchez pe lespedea lor tristă,
Iar dumnezeul lor, dacă există,
Mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată.

Cu pumnu-n inimă-mi dădeam, spunând:
“Dorinţa mi-i nevolnică şi mică.
Cui să mă rog? De ce? Te rogi de frică:
Nu tremură în mine nici un gând;
Si sufletul mi-l simt ca-ntotdeauna
Pe-atât de mândru pe cât e de bând.

Cât despre Dumnezeul cel de-acum,
In faţa lui dorinţa mi-o măsur prea adâncă.
E drept că-n el se scaldă atâţia oameni încă,
Dar eu sunt singur, nimeni nu m-a-nsoţit la drum!

Cum aş fi vrut un fir de adevăr!
Un adevăr - o, fie cât de mic 
Să mi-l culeg şi să mi-l prind în suflet,
Să mi-l culeg - Dar nu găseam nimic.

Mai ieri aveam atâtea adevăruri,
Savante mingi cu care mă jucam!
Pe unul singur le-aş fi dat pe toate:
Pe-acela numai aş fi vrut să-l am.

O, ceasul greu - o, ceasul rău - o, ceasul
Pe care-ai vrea să-l sari în timp, să-l treci,
- Când nu e clopot să-i rostească glasul
Si să vestească clipele lui reci.

- Fusese drumul lung şi obosisem.
Mi-am aşternut truditul trup
Pe-o pajişte la care poposisem.

Spre-un fir de iarbă m-am plecat, să-l rup.

Dar mâna-mi şovăi o clipă, oarbă,
Si făr-a-l rupe-l mângâia uşor
Când gândul meu deodată frânt din zbor
Se agăţă de firul zvelt de iarbă.

Nu ştiu - dar nu mai cugetam acum
La firul meu de adevăr fără prihană.
Trecuse ceasul greu?
Pornii la drum,
Cu firul meu de iarbă, pe suflet, ca pe-o rană.

Mergeam din nou pe mal ca dimineaţă
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt.
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă.

Si-n loc ca să mă rog, am început să cânt.

Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)