Primăvara

Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Și noroi,
Care curgeau la vale în șuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoșit pământul.
În tranșee

Cămăși spălate s-au întins la soare,
Prin colțuri de traverse,
Pe banchete,
Zvârlite la-ntâmplare.
Lucesc metalic tuburi de cartușe,
Baionete
Și-n dezordine
Pe jos, îți stau în cale
Saci de merinde, sape și mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit
Și-a devenit,
Cu urmele-ntărite de bocanci,
O panglică de galbene tipare.
E soare.
În gropile adânci,
În care nu intrăm decât pe brânci,
În gropile întunecoase, greu mirositoare
Și încă pline de noroi,


În care am bolit întreagă iamă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi.
Ca niște bolnavi pe o terasă de spital,
Atâta cât permite șanțul.
Soldații palizi au ieșit la soare
Și fericiți ei se salută cu surâsuri:

E soare,
E peste tot o albă și fragilă sărbătoare
Timpurie,
Căci până și taluzul galben râde
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcați de dealuri
În verde crud, minor,
Pe văi care se-aleargă și se-alintă
Cu rotunjimi de valuri,
Peste pădurea totuși înnoită,
Ori cât de înnegrită,
E o ploaie delicată de lumină.
În umbră pete-ntârziate de gheață
Par țipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipește proaspăt apa răului în vale,

Pe când pe povârnișurile goale
Au apărut poteci nebănuite
Și-atâtea lucruri noi de sub zăpadă,
Căci sub imponderabila grămadă
De raze înmuiate, întregul peisaj
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zâmbește către soare, mulțumit.
Prizonier,
Eu mă întreb zâmbind cum aș putea să fac
Să mă lungesc puțin
Pe coasta dulce și concavă
De pare o pânză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă
Grăbit, nervos,
De teamă
Să nu-nceteze până vin prin șanț
Miraculoasa scenă:
La doi pași de tranșee,
Pe coasta lină,
Un soldat își coase haina ruptă
Și infinit nepăsător,
Așa cum stă grecește,
Din când în când și-ntoarce față suptă
Spre cer, spre soare
Și zâmbește
În ploaia ireală de lumină.
Ascunși în șanț, soldații îl contemplă
Înspăimântați de alba nebunie,
Râzând cu prea multe mișcări nervoase.
Și-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte
Ei îl văd în fiecare clipă
Cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,
În iarbă
La douăzeci de pași apare
Un cap bălai de neamț sfios, cu barbă
Și cu mustăți de fire de otavă.
Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad
Atâtea raze calde
Și râde luminos,
Cu fața înflorită
Stupid de fericire:
„Die
Sorine,
Kamerad!"