Amiază de vară

Am obosit
Și-acum stăm lungiti pe căpițele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Și-acoperă și hărți pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzișuri negre care curge-n fundul văii.
Poșta mică pe șoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus și dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Și fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde și dulce ca răzoarele —


Și cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citește soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fânețe țepoase,
Țărani cu chip sărac
Și talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuți.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuți
Și-așa cum stai culcată,
Rupând între dinți un fir de iarbă,
Ți se văd sănii albi strânși între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan și-ascute acele un mărăcine
Și nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ține.