Octombrie

În parcul presărat cu statui
De Nimfe,
Fauni
Și Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei
Și de castani,
Pe băncile vopsite-n verde
Și pe nisipul galben-șters,
Multicolorele covoare de frunze veștede s-aștern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers ―
Un vers cu care se sfârșește un cânt
Dintr-un Poem etern.
Octombre ― curtizana pală, cu-obraji fardați
Și buze supte ―
Octombre ― amanta celor care pornesc
Să nu se mai întoarcă ―
Octombre-a poposit în parcul cu-alei cotite
Și-ntrerupte
De visătoarele bazinuri,
Pe-albastrul cărora ― o barcă ―
O frunză veștedă și-așteaptă întârziatele surori...

O!... Ne’ntrerupta disonanță de schingiuiri
Ce-ți dă fiori!...
O!... Nesfârșitele regrete abia șoptite!...
Cine trece
Prin parcul presărat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioșează ca de plânsul idolatratelor femei!...

Și-n parcul unde altădată veneau Boemii să-și aștepte
Necredincioasele Boeme ―
Același parc ce-ți pare și-astăzi
O filă ruptă din romanul nemuritorului Murger ―
Își pleacă brațele uscate,
Precum prin albele spitale
Își pleacă brațele bolnavii ce plâng ―
Și nu știu pentru ce...

Și-n timp ce vântu-i smulge fardul
Și-l spulberă în largi spirale,
Octombre ― curtizana pală ―
Coboară ultimele trepte!...