Primăvară fistichie

Roșie, înverzirea, dovedind pripirea, întârzie;
zarzări timpurii îți sorcovesc flori de hârtie;
arătura nezvântată lipicește, tencuind noroaie;
peste câmpuri fumegă înecăciune acră de gunoaie;
sâcâie un anost cântec, aciuind descântec monoton,
din cești albe, de cafea, pe crăcănații stâlpi de telefon.

Vremii,
fiindcă a trecut năuc,
fără ceas,
îi dă-n sincope glas, la timp pierdut, un cuc.
Pe întinderea dreptunghiular arată,
tremurată, ploaia se arată.
Timp urât înseamnă un belșug frumos.
Văicărind placida behăială,
oile merg, merg,
cu botu-n jos.
Gheața lasă balta prinsă-n copcă,
ciob de-oglindă, care, fără de cobire, pârâiește.
Gălbenire pe nuiele:
în omizi de ciucuri, tot alunul
maioneza de paradă înflorește.

Pasul fleșcăie, intrând pătrunzător
în primăvara-jucărie;
parodie scutură ninsoarea mieilor,
risipă luată-n râs: confeti de hârtie.

Prea firește, numai dorul cel statornic,
trecătorul gând apasă.
La canton, bariera,
cumpănă de puț,
contrast,
pe gol se lasă.
Trenul negru hornărește, gâfâiește,
mic în larma monstruos enormă, jubilează expansiv,
emițând un lamentabil fluierat ce, imediat și sacadat,
dispare-micșorat,
cu pufăit expeditiv.

Apoi, rar,
nu-i fie de deochi!
a re-nceput, mai anostă, cu persistență,
plictisita ploaie.
Și a tot ținut, până când,
leoarcă subt cămașa ruptă norului,
pe infinitul liliachiu, s-a lăbărțat luna, greoaie.
Chiar atunci, grăbind în rotituri ciomagul,
la mai mare dragul,
s-a ivit obișnuit om pământean.
Multștiuta scârbă de porcar, înțolit în treanță
de mintean,
își convinge, prin izbeliști, scroafele grohăitoare
să cârmească spre cătun,
din devreme înjurând cu Paște, în răstimpul cât
tușește tot ca la Crăciun.
Bineînțeles că, semănătorește, bea-n lulea tutun,
dacă nu-i și nu-i altminteri rost să se îmbete tun.