Poeţii

De ce ca norii cei de iarnă
Ce vin pe câmpuri ca s-aştearnă
Lungi strate de zăpadă,
Se strâng pe unele frunţi june
Nori viforoşi, sumbre furtune
Ce se-mbulzesc grămadă?

Ori nu mai este-n ceruri soare,
Şi-n lume viaţă râzătoare
Misteruri şi amoruri?
Ce patime-i însufleţeşte?
Vrun vis nebun îi urmăreşte
Cu vecinicile-i doruri?

De sunt nebuni, voiesc să-i apăr,
Că-n ochi au fulgere ce scapăr'
Schântei de poezie,
Şi nu e rar să se întâmple
Să poarte-o lume între tâmple
Pe care să n-o ştie!

Cu ei vorbesc frunzele-n cale,
Cu ei şi apele pe vale,
Şi bolţile albastre!
Iar dacă au un corp de tină,
Cu sufletele în lumină
Plutesc mai sus de astre!

De suferinţi, ei sunt exemple,
Când mor li se ridică temple
Şi falnice statuie!
În viaţă însă duc o cruce
Pe care toţi se-ntrec s-apuce
Să-i răstignească-n cuie!

Şi nu e-n stare suferire
Ca să-ntrerupă-a lor menire
Şi nobilă, şi sfântă!
Lor nu le pasă de năpastii;
Zâmbesc pe margini de prăpastii;
Iubesc, mângâie, cântă!

Câştigă pâinea lor prin trude;
Nenorociţii le sunt rude,
Copii, le sunt orfanii;
Îi recunoşti fiindcă-i latră
Toţi câinii ce-au hrănit în vatră,
Toţi câinii, toţi duşmanii!

Cu cerul care le zâmbeşte,
Sunt curcubeul ce uneşte
Sărmana noastră lume!
„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

Macedonski >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)