Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc,
Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,
Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu, atuncea, şi când umblu, şi când stau,
Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;
Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
Şi-ntâmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare!
Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum.
Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire.
Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând
Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.
Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată,
Coifurile scânteiază, tobele încep să bată...
Aci statele din lume vânturându-le, în mine
Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine.
Aci singur şi de lume izolat, adâncul cer
Îmi deschide poarta sacră a obsteşcului mister
Şi cu gândul ce sclipeşte la lumina poeziei
Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!
Aripi! printre câte visuri poleite mă purtaţi!
Câte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi!
De cât soare acest suflet nu mi-l umpleţi? Ce splendoare
De albastru şi de rosu nu-ntrevăd mângâietoare!
Câte perle de-armonie se deşiră-n jurul meu
Când prin inima mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu!
Aripi! Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tâmple lumile şi le concepe,
Şoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârşit,
Dus de-a îngerilor voce pân’ la cer nemărginit!