Când egoismu-n aer ca molimă planează,
Când florile simţirii din piepturi se retează,
Când bunul trai e ţinta la care se aspiră,
Când orice este nobil ne lasă reci şi muţi,
Când fruntea şi-o ridică toţi oamenii căzuţi,
De ce nu e putinţă s-adormi pe neaşteptate
Şi tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate,
Să te deştepţi prin farmec la viaţă şi lumină,
Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină!
Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmăreşte:
O inimă ce simte o dată se zdrobeşte!...
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Să trec prin astă lume cum trece un proscris,
Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindeşte
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă,
Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,
Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut:
Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,
Şi ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comună văd globul prefăcut!
Simţiri mici şi înguste din epocile noastre,
Destule generaţii în scutecele voastre
Le-aţi înfăşat, şi ele, tot prunce au rămas:
Al secolului nostru cu secolul din urmă
Voi sunteţi compromisul spre-a face un nou pas;...
Făcutu-l-aţi?... Răspundeţi, căci secolul se curmă
Şi celălalt de-acuma ridică al său glas!
Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;...
În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclină
Şi se refuză pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare
Nu poate să hrănească pe toţi câţi a născut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
Ş-o frunză e poetul de crivăţe bătut!
Săracul şi bogatul n-au loc l-aceeaşi masă
Ş-aceeaşi atmosferă pe univers apasă,
Schimbarea nu există decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Dispreţul covârşeşte pe-acela ce nu ştie
Că lumea este-o casă de joc de stosărie
În care se despoaie prin orişice mijloc
Şi că se-ngăduieşte să aibi prin pozunare
Cărţi bine măsluite spre-a face bancul mare,
Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!
Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Şi când mă deştept astăzi ş-o văd fără de veste,
Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug,
Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,
Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,
Şi haina vieţii-n zdrenţe s-o lepăd la picioare!
Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume
Zâmbiţi acestui soare, neştiutori de lume,
Voi, care-aveţi un suflet umplut de bunătate
Şi care-aveţi să pierdeţi acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nenţelegători încă de-aceste lungi lamente,
Cu frunţi mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e ş-a voastră soartă ca să intraţi ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideţi ochii voştri; ...Muriţi; nu mai intraţi;
Veniţi curaţi în lume, ieşiţi din ea curaţi!
Ce?... Plânsul mă îneacă şi nu mai am putere
Să-năbuşesc în mine accentul de durere
Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,
Privindu-şi copilaşii cu inima-n privire!
Ce?... Dragile fiinţe să moară?... Înapoi!
Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte,
Din care porneşti lumii neîmpăcat război!
Să mor!... Zilele mele sunt astăzi hotărâte...
Nenorocite mume, e prea târziu să mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor,
Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,
O! dac-acea femeie ar fi putut să ştie
Ce soartă pregătindu-şi îmi pregăteşte mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare
Să mă omoare-ndată şi-apoi să se omoare?
Societate crudă, acuzatoare vecinic,
Sunt mulţi care lumina cerând-o l-al tău sfeşnic
S-au ars, ş-ale lor inimi ca nişte urne sfinte
Păstrează-abia cenuşa din mii de simţăminte,
Sunt mulţi care-n mijlocu-ţi şi-aduseră juneţea,
Ca să-ţi împrospăteze cu dânsa bătrâneţea:
Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele şi i-ai privit căzând,
Şi-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simţirii,
Ai râs. Fatale timpuri! Când plânsul nu excită
Decât râsul ironic sau mila ipocrită.
Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!