Sângele temniței

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temnitei, ca un mare tumult,
ca un geamat abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
tinut în pamânt sub zavoare.

Sângele temnitei, prizonier,
gâlgâie-n crunta durere
pe sub piatra si pe sub fier,
pe sub osânda, pe sub zacere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos si-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte . . .
Alteori tipa, salbatec si crud
ca o apriga pofta de viata,
sau suiera-a ispita razleata,
cu brânciul ei atâtator
la jaf, la omor . . .

Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cânta de-un veac,
cineva n-are geamat, nici leac,
altul cheama si cheama,
altul blesteama,
altul cu-ntreg cutitul
ucide granitul . . .

Sub marii, amari bolovani,
sângele temnitei fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecata,
gârla lui rasculata.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsa, fonta lichida,
otrava torida.

Si carnea mea trosneste deodata,
din zavoare dracesti,
prind madularele sa se deschida
ca niste usi, ca niste feresti :
-Intra, sânge al temnitei, intra,
vino din funduri nepamântesti,
vino sa ma cotropesti . . .

Îl chem, îl chem, iar si iar,
si sângele temnitei vine,
vine si urca în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temnitei urca în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton . . .

Si sângele temnitei sparge belciuge,
si urca în mine si muge,
si fierbe si geme si plânge, –
crâncenul temnitei sânge.

Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,
si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, –
si când, pe urma, rosul torent
se trage din mine, îndarat, în ciment,
cu sângele temnitei greu
ma trag din mine si eu,
si plec cu el, cu grozavu-i suvoi,
sub ciment, înapoi . . .