Deschide tainica ta carte
Si-asculta-mi glasul zbuciumarii
Neputincioase si desarte.
Doar mila ta n-o sa se stinga
Când doua mâini tremuratoare
Îsi împreun' nevolnicia
În chip de ruga si iertare.
Azi tintele de nestemate
Culege-le din cingatoare,
Caci ochii stelelor ma mustra,
Si plânsul stelelor ma doare.
Azi orice picur de lumina
Din fata ta îmbujorata
În tintirimul larg al mintii
O cruce proaspata-mi arata.
Le vad sireag... si ma cutremur,
Si fiecare clipa-mi pare
O farmitura ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-si mortii,
Cazând la fiecare groapa,
Si jalea trecerii eterne
Mi-apasa plumbul pe pleoapa.
Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovada,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osânditi sa vada.
Aducerea-aminte vine,
Si din oglinda-i blestemata
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odata...
O lume-si desfacea-nainte-mi
Comoara tainelor bogata,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântata.
O patima-mi robise ochii
Cu stralucirea ei pagâna
Si ma smulgea cu brat de vifor
Din valul lumii de tarâna.
Simteam fiorii-ndragostirii,
Mareata-mbratisare muta,
Când în amurg târziu de vara
Pamânt si bolta se saruta.
Si-n smaltul pulberii de roua,
Ce stralucea pe câmp, marunta
Parea ca firea-i harazeste
Nadejdii mele dar de nunta.
Eu mi-am zidit în nori altarul,
Si inima, smerita roaba,
Îngenuncheata-n umilire,
Jertfea curata ei podoaba...
Azi nu mai este... Si ma doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candela de veghe
Într-o biserica-n ruine...
Azi fulgerele mele-s stinse
Si moarte-s zâmbetele toate
Si nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lant de neguri si uitare
As vrea amarul meu sa-l ferec...
Nemarginita bolt-a noptii,
Îmbraca-ti haina de-ntunerec!
Arunca valul tau de umbra
Pe toate farmecele firii
Si-ngroapa-n adâncimi de ape
Ispitele îndragostirii.
Pe scânteierile de roua
Si peste câmpul nins de floare,
O bezna grea, ca giulgiul mortii,
Sa cearna pace-adormitoare.
Când glasul tineretii moarte
Si-al viselor înfrigurate,
Ratacitor, fara repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învalit în întuneric,
Sa-nchid zavorul de la poarta,
Si nici o stea sa nu mai vada
Singuratatea mea desarta.
NOAPTE poezie - de Octavian Goga