Vine-Amurgul de pe munte,
Împărțind cernite-odajdii
Brazilor cu bărbi cărunte.
Umiliti se-ndoaie brazii,
I se-nchina, i s-apleaca,
Si cu zvon de surle-l lasa
Pe maria-sa sa treaca.
Staruie domol mosneagul,
Mai coboara, mai se suie,
Si-nspre marginea padurii
Sta la colt de cararuie.
Ostenit, pe-un zgheab s-asaza
Si clipind tremuratoare
Genele lui argintate,
Ce mi-si vede, ce mi-l doare?
Mare, colo, mai departe,
Se îmbina doua creste,
Si-n poiana ce s-arata
E aievea, nu-i poveste.
Parul galben rasfirându-si
Rasturnat peste razoare,
- De huzur i-s rosi obrajii -
Doarme lenes craiul Soare.
Se încrunta greu batrânul,
Murmurând încet în barba,
De sfiala se cutremur’
Firicelele de iarba.
Îsi spun taina la ureche:
„Crai de glume, stai s-adasta,
Mos Amurg aleanu-ti poarta,
Nu-ti da fata de nevasta“.
Craiul tânar sus pe creste
Simte-a ierbilor povata,
Si de jale, biet voinicul
Se întuneca la fata.
Catre casa lui din pesteri
Necajit mosneagul pleaca.
Brazii-nfiorati îl lasa
Pe maria-sa sa treaca.
În oftat se-ndoaie fagii,
Tremura în crâng alunii
Si deodat’ padurea-ntreaga
A-nteles durerea Lunii...
Biata Luna tremurata,
În zadar te-arati în cale,
Toate florile surate
Plâng de dorurile tale.
ASFINȚIT poezie - de Octavian Goga