Cand omul, prabusit, la inceput,
in iarba dusmanoasa si-n tarana
adulmeca-n tarasul greu, pe-o rana,
miresmele ce se-naltau din lut
si, nemaivrand ostatic sa ramana
sub zarea strivitoare ca un scut,
se rasucea s-o urce, renascut
si se-agata de fulgere c-o mana,
acea cumplita smulgere din smoala
cu palma-ntoarsa ca o cupa goala
fu primul dans în care se zbatu,
elan de floare palida, involta,
vibrat pe scari de sunete spre bolta
pe care-n mers il amintesti doar tu.
Doinaș - DOAR TU - Versuri, poezie