câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruţă trasă de doi cai
şi în ea - o femeie bătrână.
Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce.
că bătrâna duce - sau aduce?
o căruţă plină de pământ.
Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.
Ea stătea ca-n strană, cuvioasă
şi privea tot timpul înainte:
poate-şi aducea strămoşii-acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?
Şi am vrut să-i strig o întrebare:
Spune, unde duci acel pământ?
E ţărână scoasă de vânzare?
sau ţărâna propriului mormânt?!
Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate, -i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?
Şi o urmării, fără de grai,
până se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel.
...Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai pe drum
şi-o căruţă-mbătrânind din mers.
ICOANĂ poezie - de Nicolae Dabija