Şi, chemând boierii, zice cu mărire:
- "Astăzi este timpul să vă războiți
Şi prin dalbe lupte să vă nemuriți.
Cela ce roşeşte a trăi-n robie,
Către-o mândra moarte să-mi urmeze mie!"
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs!
Şi cu ironie domnului au zis:
- "Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!"
Nobilă mânie sufletu-i străbate,
Dar frângându-şi dorul iară le-a vorbit:
- "Ce? în țara unde viata a domnit
Astăzi nu mai este nici un suflet mare
Ce să bată încă de neatârnare,
Pe câmpia unde numărau pe flori
În trecut vitejii ageri luptători?
Nu mai e scăpare pentru ăst pământ!
Inimile voastre sunt un trist mormânt,
Unde nici o floare nu mai înfloreşte,
Unde nici o rază nu mai străluceşte!
Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste şi mărire."
Astfel zice domnul trist şi abătut.
Însă din mulţime iată au părut
Căpitani de frunte, plini de vitejie,
De amorul ţării şi mărinimie.
- "În aceste locuri, deşi suferim,
Însă pentru ţară mergem să murim!"
Ei plecară-ndată să se războiască;
La Tismana bate armia nemţească.