Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire
În stinsele-i cristale ce-ascunzi nu mi-a vorbit;
Am parasit în urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamînt de miazazi,
Si sub un pîlc de arbori stufosi, în fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.
Sub acel pîlc de arbori salbateci, în amurg
Mi-ai aparut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzica a formei în zbor, Euritmie!
Sub înfloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revarsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revarsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet al meu ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si – larg si înmiit –
Sa simta ca vibreaza în lumi nenumarate…
Si-n acel fapt de seara, uitîndu-ma spre Nord,
În ceasul cînd penumbra la orizon descreste,
Iar seara întîrzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de gheata se topeste.